OPINII Vulnerabilităţi şi ameninţări, la grămadă

Ca de obicei, puterea politică de sorginte FSN-istă dă vina pe presă pentru eşecul politico-administrativ al exerciţiului puterii. Nu pe unele excese individuale ale jurnaliştilor care, de altfel, pot fi sancţionate în justiţie, ci pe întreaga presă (sau pe "o anumită parte a presei", ca să preiau o formulă ilies­ciană uitată de unii politicieni din opoziţie). Puterea din perioada 2000- 2004 ajunsese, pe final de mandat, să "salte" oameni de pe stradă sau să ameninţe cu închiderea unele ziare mai guralive. Actuala putere a ajuns, după 6 ani de "succesuri", să considere mass media o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale; cu această ştampilă pusă mass media şi cu o spoială legală şi constituţională, în ritmul actual, vom ajunge şi la arestarea unor lideri de opinie care critică prea mult (şi, uneori, excesiv) puterea. Şi aceasta în condiţiile în care, de fiecare dată, fos­ta opoziţie se instalează la putere purtată de valul de antipatie faţă de putere creată de aceeaşi presă prea guralivă.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a inclus, printre altele, presa şi campaniile de presă, în categoria vulnerabilităţilor şi ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale. Am putea spune că, odată ce câinele de pază al democraţiei este catalogat, în mod oficial, un potenţial inamic al statului, Statul român s-a înscris uşor, dar sigur, pe drumul "democraţiilor" de tipul Rusiei şi al Venezuelei. În mod practic automat, mişcarea de ieri ne obligă să regândim aşa-zisul temei constituţional al măsurilor de austeritate asupra cărora Guvernul şi-a asumat răspunderea săptămâna trecută, recte art. 53 din Constituţie, despre care, personal, am spus că este doar începutul unui şir de excese şi abdicări de la principiile democratice. E important de reamintit că acest text vorbeşte de restrângerea exerciţiului unor drepturi, inclusiv al dreptului la libera exprimare şi al dreptului la informaţie. Dacă, aşa cum constată CSAT, situaţia economică este de domeniul dezastrului, atunci de ce nu ar fi închise, măcar temporar, unele posturi tv sau radio (mai ales că în Constituţie e interzisă doar închiderea unor publicaţii) şi de ce nu ar fi puşi la răcoare/păstrare unii jurnalişti, din moment ce pun în pericol siguranţa naţională?

Lăsând pe seama jurnaliştilor emoţia şi tensiunea provocate de decizia CSAT, consider că este importantă o scurtă analiză la rece a efectelor legale şi juridice ale acestei decizii.

CSAT este reglementat de art. 119 din Constituţie şi de Legea nr.415/2002. Instituţia are şi un regulament de funcţionare cu caracter, evident, secret. Atribuţiile şi puterea de decizie a CSAT sunt limitate la ceea ce ne spune şi numele acestei instituţii a administraţiei centrale de specialitate - apărarea ţării în caz de război, stare de asediu sau necesitate sau menţinerea ori restabilirea păcii. Art. 3 din Legea nr. 415/2002 ne spune un lucru esenţial, acela că "în exercitarea atribuţiilor ce îi revin CSAT emite hotărâri, potrivit legii, care sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice la care se referă. Aşadar, aceste hotărâri nu sunt obligatorii pentru toată lumea, erga omnes, aşa cum sunt legile sau hotărârile de guvern, ci numai pentru autorităţi şi instituţii publice, care "răspund, în condiţiile legii, de măsurile luate pentru punerea lor în aplicare". De altfel, puterea de decizie a CSAT este limitată nu numai sub aspectul destinatarilor, ci şi sub aspectul competenţelor, întrucât, în general, CSAT "analizează şi/sau propune, potrivit legii, promovarea [...] strategiilor de ordine publică şi siguranţă naţională ale României, în raport cu răspunderile instituţiilor abilitate sau a datelor, informărilor şi evaluărilor furnizate de serviciile de informaţii şi de celelalte structuri cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale", aproba orientările în domeniul relaţiilor internaţionale, proiectele de tratate, precum şi măsurile necesare în situaţii de război, stare de asediu sau de necesitate, structurile armate pe timp de pace etc. şi aprobă "principalele direcţii de activitate şi măsurile generale necesare pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale" (am citat aproximativ din art. 4 din Legea nr.415/2002). Deci, nu e vorba de decizie, ci de analiză şi promovare. CSAT nu ia şi nu decide măsuri propriu-zise, acestea fiind în sarcina Executivului sau, după caz, a Parlamentului.

Ce efect are, deci, hotărârea recentă a CSAT care clasifică anumite campanii de presă sau grupuri de presă ca fiind vulnerabilităţi sau chiar ameninţări la adresa naţională? Poate impune o direcţie de acţiune pentru unele autorităţi sau instituţii publice, spre exemplu, poate să pună în gardă ori chiar să autorizeze SRI sau DIICOT ori DNA să efectueze investigaţii sau cercetări. Dar hotărârea nu are, în niciun caz, un efect juridic direct şi ne-mediat. În mod evident, dacă se vrea ca măsura să aibă efect de lege, ea va trebui să fie supusă aprobării Parlamentului, dar constituţionalitatea unei astfel de legi care ar aduce atingere libertăţii de exprimare şi dreptului la informare ar fi la limită, întrucât Constituţia face din această libertate un drept inviolabil (art. 30 alin.1 din Constitutie), cenzura de orice fel fiind interzisă iar mass media putând fi obligată - în justiţie - doar să facă publică sursa sa de finanţare şi nimic altceva. Desigur că aceste două drepturi şi libertăţi pot veni în conflict cu unele dispoziţii ale Constituţiei. Spre exemplu, art. 30 alin.7 arată că sunt interzise de lege defăimarea ţării sau a naţiunii; art. 31 alin.3 arată că dreptul la informare nu trebuie să prejudicieze securitatea naţională; art. 31 alin.4 dispune ca mass media, publice sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice; şi, în fine, art. 53 arată că unele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv dreptul la libera exprimare şi dreptul la informare, pot fi restricţionate temporar. În conflictul dintre aceste drepturi, într-o societate democratică, prioritare sunt dreptul la libera exprimare şi dreptul la informare. CEDO este constantă în a aprecia că, într-o societate democratică, cele două drepturi sau libertăţi, chiar excesiv exercitate, nu pot fi limitate decât în cazuri de război, acte de terorism, calamitate naturală sau dezastru deosebit de grav, limitările neputând fi decât temporare, adică limitate la durată şi intensitatea situaţiei care a justificat restricţia.

Pe de altă parte, poate executivul sau CSAT să oblige mass-media la reţinere şi/sau la publicarea numai a unor informaţii adevărate? Cine decide dacă o informaţie e adevărată sau nu şi cine decide dacă o informaţie adevărată trebuie făcută publică sau nu? În mod evident, soluţia nu poate fi decât judiciară. Trebuie, aşadar, să se implice parchetul şi, ulterior, ins­tanţa de judecată, dacă e vorba de fapte penale, sau să fie sesizate instanţele de judecată, dacă e vorba de răspundere civilă (despăgubiri).

Ce este mai grav - faptul că autorităţile nu ne-au spus decât acum o lună că situaţia este gravă şi că au decis să nu ne mai mintă acum o lună, şi nu acum 18 luni, când se mai putea face ceva pentru evitarea dezastrului? De alfel, CSAT constată, în mod oficial, că Statul român este (aproape) un stat eşuat, întrucât nu reuşeşte să lupte eficient contra evaziunii fiscale, a corupţiei generalizate (n.n. - statistica DNA pe anul trecut ne arată că au fost doar 1,3% din cazurile cercetate pentru corupţie care s-au finalizat cu condamnări sau achitări, restul fiind amânate la calendele greceşti), a criminalităţii organizate (hold-up-urile bancare sunt la ordinea zilei) etc. Ce va face Guvenul/Preşedintele pentru a elimina această reală ameninţare la siguranţa naţională? Dacă această ameninţare internă este aşa de gravă, atunci la ce trebuie să ne aşteptăm dacă am fi supuşi unei ameninţări externe, teroriste? Avem oare un sistem de luptă eficientă contra dezas­trelor/catastrofelor naturale (cutremur, inundaţie, incendii de mare amploare)?

Ceea ce se constată cu stupoare este că şi unii lideri ai unor democraţii europene vechi şi solide, cum sunt Franţa şi Italia, au unele ieşiri bizare la adresa presei. Dl Sarkozy încearcă de câteva luni să îşi impună politica personală la televiziunea publică franceză (TF1), în timp de domnul Berlusconi, premier şi proprietar de trust de presă, reuşeşte să-şi menţină o imagine populară, în ciuda eşecului economic al guvernului sau şi în ciuda tendinţelor paradoxale secesioniste ale regiunii de nord, Padania. Ziarul Le Monde publică apelul unui număr de 29 de economişti pentru asigurarea independenţei editoriale a ziarului, contra tendinţelor de aservire economică şi politică a presei franceze (?!!), cerând puterii franceze să nu ajungă să imite Rusia şi ... Italia.

Se pare că actuala criză economică, ce relevă din ce în ce mai mult falimentul de stat, îi face pe mulţi lideri politici să îşi piardă busola democratică.