Partide de pradă şi partide de paradă

Confruntarea fără limite şi pudoare pentru conducerea PNL este un simptom al politicii de pradă. Iar când grupurile politice de pradă preiau conducerea, partidelor lor devin partide de pradă. Astăzi, dincolo de candidatura şi persoana prim-ministrului Florin Câţu, asistăm la o încercare a reprezentanţilor fostului PDL de a reveni la conducerea României prin preluarea partidului folosindu-se de slăbiciunile, lipsa de coeziune şi bizantinismul fostului PNL. Unii, mai ales foşti pedelişti, credeau că Florin Câţu, neavând propria sa grupare în partid, va putea fi controlat, dar, când a devenit evident că scenariul Viorica Dăncilă nu poate funcţiona aici, s-au repliat şi aşteptat momentul favorabil pentru a putea prelua conducerea efectivă a partidului şi a guvernului. În acest sens, capcana crizei guvernamentale - în care Florin Câţu n-ar fi căzut dacă nu ar fi fost sfătuit să dovedească "bărbăţie" de unii din foştii pedelişti - ar putea oferi ocazia preluării efective a conducerii. De altfel, zvonurile politice vorbesc chiar despre o posibilă înlocuire a lui Florin Câţu din fruntea guvernului după congres, în cazul în care USR-Plus nu se repliază, cu un fost pedelist.

Ori, tradiţiile partidului de pradă din care se extrag aceste strategii de preluare prin forţă a puterii în partid sunt moştenite de la PDL, dar vin de fapt de la fostul PD şi de la FSN-ul lui Petre Roman. În faţa sistemului de preluare şi exercitare a puterii pus la cale de tandemul Iliescu-Măgureanu, Petre Roman şi cei care erau definiţi acum 30 de ani drept "lupii tineri" - între care se va remarca mai apoi Traian Băsescu - au utilizat tactici de gherilă politică care vor deveni cartea de vizită a FSN şi apoi, după schimbarea denumirii în 1993, a PD. În interiorul partidului, executarea simbolică a lui Petre Roman la congresul din 2001 de către Traian Băsescu va legitima această practică de acaparare a puterii, iar victoria acestuia, imposibilă fără concursul PNL, la alegerile prezidenţiale din 2004 va consacra modelul. Pentru a prelua PNL, PD a schimbat doctrina, transformându-se peste noapte, sub conducerea lui Emil Boc, din partid socialist în partid conservator fără a schimba programul partidului din 2001, rămânând tot programul care-l propulsase pe Traian Băsescu la conducerea partidului, considerat în epocă ca fiind mai de stânga decât cel al PSD. Acesta este parcursul care a făcut posibil ca în perioada 2001-2008 PD să se transforme dintr-un partid de gherilă într-un partid de pradă. Pentru ca această transformare să se încununeze era însă nevoie de preluarea PNL, dar evoluţia electorală părea să fie defavorabilă. Puternic personalizat, PDL s-a scufundat odată cu Traian Băsescu, iar în 2014 părea să fi dispărut odată cu fuzionarea cu PNL. Dar, după ce a aşteptat în tăcere şase ani, anul electoral 2020 a oferit foştilor pedelişti ocazia revenirii în prim-planul vieţii politice. Cum structurile teritoriale ale fostului PDL din Transilvania rămăseseră relativ intacte, acestea au fost puse în ordine de bătălie pentru a prelua succesiunea lui Klaus Iohannis.

De aceea, un personaj precum Ludovic Orban, care îşi avea rolul doar de lider de tranziţie, nu putea fi tolerat - cu atât mai mult cu cât nu şi-a ascuns viziunea guvernamentalistă, ceea ce îl lăsă descoperit pe flancul prezidenţial al politicii romaneşti - trebuia ejectat. Transformarea totală a PNL dintr-un partid de paradă, care defilează la zilele festive şi duce bătălii de tranşee, într-un partid de pradă este cât pe ce să se întâmple. Dar, oare PDL a dispărut pentru că istoria i-a fost nefavorabilă, ori pentru că caracterul său de prădător politic îl făcea inadaptat pentru o viaţă politică într-o democraţie liberală?