Partide în derivă

Cei ce cred că doar PSD este în criză se amăgesc: toate partidele sînt în derivă. Starea poate fi fatală sau episodică. Parlamentare sau neparlamentare, în opoziţie sau majoritare, partidele îşi amăgesc, apoi îşi pierd electoratul, precum şi reperele. Partitocraţia distruge orice ferment politic. Metafora navală indică aici o carenţă de sistem: absenţa dimensiunii programatice. Dincolo de etichetele doctrinare partidele se prezintă doar ca reţele de clientelă. Prea personalizate, se prăbuşesc la prima adiere. Şi cum vocabularul naval, folosit din antichitate pentru a explica figurat politica, a devenit, odată cu Băsescu, o modă, recursul la metafora derivei pune problema direcţiei. Introducînd tema ţelurilor, a schimbării controlate (călătoria) şi a profesionalizării politicii recursul la formulele marinăreşti trimite spre dimensiunea strategică a politicii. Pentru antici, comandantul navei era strategul. Astăzi, mai puţin sensibili la mituri, mai aplicaţi, sîntem conştienţi că destinaţia, transportul şi încărcătura nu sînt responsabilitatea marinarilor, ci a armatorului. În politică asta trimite spre zona întunecată a "păpuşarilor", a celor ce, fără a se expune public, influenţează decisiv acţiunile. Pentru aceştia politica este doar un vehicul pentru controlul resurselor; bunul public, o formă fără fond, iar interesul general, o anomalie.

Deriva partidelor politice româneşti este consecinţa abandonării dimensiunii strategice şi marginalizării valorilor. Apărate de sistemul legislativ, partidele politice nu s-au preocupat de construcţia lor organizaţională sau doctrinară. Lipsite de repere, au abandonat puterea pe care nu ştiau să o folosească, preferînd avantajele materiale. Şi dacă politica din vocaţie nu s-a putut, politica lucrativă a devenit singura valabilă. Carierele politice s-au consolidat, dar rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: crizele se ţin lanţ şi nu iartă nici o formaţiune politică.

Într-o săptămînă, PSD, PD, sau PC au ocupat, datorită afacerilor suspecte, paginile presei. Nici PNL nu se simte bine. Dar chiar dacă impactul lor asupra publicului nu este neglijabil, problemele liderilor sînt marginale în raport cu probleme structurale. În România personalizarea politicii fragilizează sistemul de partide. Lipsite de mecanis-mul de apărare ideologică, partidele devin arena tuturor veleitarilor. Fără temelie, cel mai mic cutremur le fisurează. Pentru a salva ceea ce mai e de salvat, autosuspendarea celor mai expuşi lideri a devenit o formulă magică. Ea asigură supravieţuirea fără a schimba însă ceva. Dacă Adrian Năstase a încercat singura scamatorie ce îl putea proteja, Dan Ioan Popescu şi George Copos au forţat solidarizarea. Doar fostul trezorier al UTC a reuşit. Dacă PSD nu a putut să accepte revenirea asupra autosuspendării lui Popescu, PC a făcut-o în cazul Copos. Impactul mediatic va fi diferit, dar credibilitatea PC nu va avea de cîştigat. Oricum, ca şi Adrian Năstase, şi George Copos se suspendă doar din partid, nu şi din poziţia publică deţinută. Ori, şi într-un caz, şi în altul, deţinerea funcţiilor de stat poate influenţa ancheta, dar mai ales implică şi instituţia în scandal. În democraţiile vestice atunci cînd, chiar pe nedrept, miniştrii sînt acuzaţi, aceştia demisionează. Eliberează ast-fel guvernul de povara unui scandal. În schimb, la noi, jocul de-a autosuspendarea din partid a urmărit să mute atenţia opiniei publice de la demisie. Mici sau mari, partidele româneşti se discreditează. Susţinîndu-şi necondiţionat liderii se compromit. Absenţa instinctelor de apărare este semnul paraliziei generalizate. Partidele nu pot izola virusul. Instituţiile la fel.

Cînd un prim ministru acordă încrederea sa unui ministru anchetat pune interesele politice (menţinerea majorităţii) înaintea intereselor generale. Astfel boala partidelor se transmite şi instituţiilor. Aflate în derivă, partidele ar putea ieşi la liman, sau ar putea dispărea. Iluzia că situaţia mai poate fi ţinută sub control este contraproductivă. Odată declanşată, criza generalizată a partidelor va afecta, inevitabil, întreaga societate. Chiar şi în al doisprezecelea ceas situaţia se poate redresa. Soluţia nu e nici nouă, nici miraculoasă: reforma politică.