Pe muchie de cuţit

Plictisită de teritoriul arid al normalităţii, politica post-modernă pare să prefere spaţiul îngust al "limitei". Unde întorci ochii, din orice unghi ai privi, deciziile, acţiunile şi desfăşurarea evenimentelor se află pe muchie de cuţit.

În Marea Britanie, cel puţin, încă de la guvernul Cameron şi angajarea deciziei privind relaţia cu Uniunea Europeană prin atît de "nebritanica" măsură a unui referedum, o soluţie pe muchie de cuţit, politica uneia dintre cele mai solide democraţii a lumii a fost împinsă la limită. Rezultatul acelui referendum a fost el însuşi, pe muchie de cuţit. Abordarea negocierilor cu UE, privind ieşirea Marii Britanii din sistemul instituţional european, de către guvernul de la Londra, a fost pe muchie de cuţit, ţinută în permanenţă sub ameninţarea unei "rupturi" forţate şi o eventuală ieşire fără acord. Nu a fost de ajuns. Boris Johnson a făcut din această eventualitate extremă calul de bătaie în asaltul său asupra redutei Downing Street 10. Şi-a văzut visul cu ochii, a ajuns Prim- Ministru, iar de atunci s-a ajuns la limita limitei şi chiar dincolo. Suspendarea Parlamentului de către Regina Marii Britanii, la solicitarea şi "sfatul" Primului-Ministru Boris Johnson, declarată ieri de Curtea Supremă ca ilegală, este doar ultima piesă dintr-un scenariu al jocului politic pe muchie de cuţit care, pînă la 31 octombrie, promite numai surprize. La limită!

Dincolo de ocean, Trump a trasat aproape în fiecare zi şi în fiecare domeniu de acţiune al mandatului prezidenţial alte şi alte limite. Tot mai depărate de zona normalităţii. Rînd pe rînd, relaţiile cu Rusia, Iranul, Europa, China, Coreea de Nord, Canada, Ucraina, America de Sud au fost trecute în registrul situaţiilor de limită. La fel şi alocările bugetare pentru construirea faimosului zid trumpian menit "să-i apere pe locuitorii imperiului de invazia barbarilor" (sic!). Un fel de zid al lui Hadrian, doar că ceva mai scump. La fel şi discursul cu marcate accente rasiste împotriva unor membri ai Congresului, adversari ai politicilor prezidenţiale, la fel şi discursurile halucinante împotriva oficialilor din instituţii fundamentale ale sistemului de gestiune a puterii în SUA, de la Congres la CIA şi de la FBI, la Federal Reserve, de fiecare dată cînd ceva nu i-a convenit Preşedintelui Trump. De la alegerea, numirea, demiterea şi/sau schimbarea celor mai apropiaţi colaboratori ai instituţiei prezidenţiale, pînă la relaţiile cu adversarii politici, întregul spectru al relaţiilor umane, cel care defineşte profilul unui mandat prezidenţial, a fost redus la contrastul alb-negru, a fost croit în siajul a ceea ce unii specialişti ai domeniului psihiatric numesc pulsiunile egomaniacale ale personalităţii Trump. Va fi sau nu va fi supus acest Preşedinte al SUA procedurii de sancţionare şi terminare forţată a mandatului său, (impeachment), aceasta este muchia de cuţit pe care se joacă, nu doar istoria Administraţiei Trump, ci şi rezultatele viitoarelor alegeri prezidenţiale americane.

Deşi, la prima vedere, nu pare, la limită este şi ultima noutate a politicii globale. O copilă din frumoasele ţinuturi ale vikingilor s-a luat la trîntă cu mai marii lumii, cei aflaţi la pupitrul deciziilor guvernamentale care amînă, ori chiar neagă necesitatea măsurilor imediate şi radicale în privinţa protejării echilibrului climatic al planetei. Nu am nici un motiv să cred că îngrijorarea şi chiar indignarea tinerei suedeze sunt deopotrivă genuine şi în cîteva puncte critice, îndreptăţite. După cum există motive serioase pentru a constata că atitudinea ei a fost instrumentalizată şi transformată într-o campanie politică. Din acest moment, suntem la limită. Într-un spaţiu democratic al politicii, nu este deloc normal şi nici de dorit ca inocenţa şi buna credinţă să devină mize ale unui joc pe care copiii, chiar dacă au 16 ani, nu îl pot influenţa, cu atît mai puţin controla. Cu alte cuvinte, asistăm la spectacolul degradant al înregimentării inocenţilor într-o cruciadă politică. Istoria este plină de exemple similare, iar cine vrea să se ridice la nivelul absolut al dramei nu are decît să reia lectura geniului Blaga, "Cruciada copiilor".

Observaţia privind cantonarea politicii în spaţiul îngust al "muchiei de cuţit" poate fi uşor diversificată cu exemple din mai toate colţurile lumii, de la China şi Japonia, pînă la Româ-nia şi Bulgaria. Întrebarea cheie este de ce ne aflăm aici? Politica pe muchie de cuţit este rezultatul natural, dacă nu chiar inevitabil al faptului că dinamica proceselor politice a atins şi se cantonează în situaţii de limită, sau este urmare a unei abordări deliberate a decidenţilor politici, care preferă această manieră altora, mai apropiate de spectrul normalităţii? În ceea ce mă priveşte, sunt tentat să dau credit celei de a doua variante de răspuns. Politica de azi se află, în cea mai mare parte, în teritoriile cunoscute, confruntată în cea mai mare parte cu aceleaşi tipuri de probleme macrosociale cu care era confruntată în bună măsură şi acum trei decenii şi acum cinci decenii şi acum o sută de ani. Există, desigur, şi probleme noi; există, desigur, şi teritorii "virgine" în care politica trebuie să îşi caute repere noi pentru a putea da soluţii. Dansul periculos şi cvasi-permanent în zona muchiei de cuţit a devenit, însă, abordarea favorită a politicienilor pentru că are un maldăr de avantaje, din punctul lor de vedere. Vedeţi dumneavoastră, dacă îi convingi pe oameni că ai de a face cu situaţii limită, răspunderea pentru eroare este în mod "natural" diminuată. În plus, situaţiile la limită cer şi permit, nu-i aşa, soluţii la limită. Cum a fost, de exemplu, suspendarea activităţii Parlamentului în Marea Britanie sau declararea stării de urgenţă parţiale în SUA, pentru ca Trump să poată retransfera fonduri de la Apărare, pentru construcţia piramidei sale în formă de zid. Asta, ca să luăm doar două exemple dintr-un stog înalt cît casa. Pentru cei care cred în inocenţa jocului de-a limita în politică, pentru cei care susţin, nu-i aşa, că este o abordare la fel de îndreptăţită, ca oricare alta, să mai spunem doar un singur lucru: aproape fără excepţie, cînd este vorba despre democraţii, jocul la limită al politicii a degenerat în situaţii sau chiar în lungi perioade de degradare, pînă la limita totalitară sau chiar dincolo de ea. Aviz, naivilor, inocenţilor şi mult prea îngăduitorilor cu "erorile fireşti" ale oamenilor politici.