Pericol în curbă

Ce ar fi comediile fără curbe? În Jandarmul şi jandarmeriţele este o scenă memorabilă, în care sora Clotilde conduce un Citroen 2 CV într-o cursă nebună. Curbe, depăşiri, scurtături, coliziuni. La final, sora Clotilde ajunge cu o maşină făcută praf. Fără uşi, fără partea din spate, fără acoperiş.

Curbele sunt importante şi pentru ştiinţa economică. Iar una dintre cele mai primejdioase, pe termen lung, este şi una dintre cele mai neglijate. Este vorba de "curba Rahn".

Într-un editorial precedent, am mai discutat despre o curbă. Era vorba despre "curba Laffer", care descrie relaţia dintre novelul de taxare şi veniturile Guvernului. Curba Laffer ne arată cum un Guvern poate să derapeze şi să lovească în plin un copac de pe marginea drumului economiei - prin ridicarea excesivă a taxelor, ceea ce duce la scăderea veniturilor la Buget.

Curba Rahn (numită astfel după un economist american, Richard Rahn) descrie relaţia dintre proporţia cheltuielilor statului şi ritmul creşterii economice.

Să vedem despre ce e vorba. Să presupunem că statul nu cheltuieşte absolut nimic. Zero. Că trăim în anarhia pură. Am avea îndată o problemă economică (printre multe altele). Creşterea unei economii moderne depinde, într-o măsură, de cheltuielile pe care statul le face cu anumite "bunuri publice". Spre exemplu, ordine publică. Sau apărarea naţională. Sau educaţie şi cercetare. Sau investiţii în infrastructură (poduri, tuneluri, aeroporturi, puncte de trecere a frontierei, etc.). A nu investi în aceste bunuri publice înseamnă a încetini sau chiar a bloca dezvoltarea economică.

Să presupunem acum că statul cheltuieşte, dimpotrivă, aproape "tot ce mişcă". Şi în acest caz, dezvoltarea economică se loveşte de o barieră. Piaţa liberă este oprimată sau eliminată.

Vedem acum că între aceste două mărimi (procent al cheltuielilor Statului şi procent al creşterii economice) există un raport care poate fi descris de o curbă. Din originea sa, curba este ascendentă, reflectând partea de "cheltuieli bune" ale statului, care ajută la creşterea economică. După care ajunge la un punct maxim, optim. Acesta este punctul magic, unde cheltuielie statului ajută în cea mai mare măsură economia. După care urmează un declin, când chetuielile statului deprimă economia.

Unde este punctul optim? Experţii spun că undeva între 10 şi 20 la sută.

Cititorii acestui editorial, precum proverbialii pasageri din dreapta şoferului, au observat deja problema care apare la curba lui Rahn. Statele contemporane cheltuiesc, fără excepţie, mult peste punctul optim prezis de teorie. Multe dintre acestea au un nivel al cheltuielilor statului de circa 30-40% din PIB. Ceea ce, conform teoriei, trebuie să ducă la scăderea ritmului de creştere economică.

Dacă teoria curbei lui Rahn este validă, înseamnă că statele contemporane îşi "fură căciula" singure, cheltuind prea mult. Pentru a păstra analogia, ele s-ar comporta precum sora Clotilde, care intră cu viteză prea mare în curbă, iar maşinii îi cad uşile. Şi tot ca în comedia franceză, şoferul râde de unul singur şi spune rugăciuni, în vreme ce calcă acceleratorul.

Analiza e ceva mai complicată, evident. Nu mai există practic nici un stat contemporan, cu o economie performantă şi o societate liberală, care să cheltuiască undeva în jurul punctului optim. Dacă ar exista, am putea compara uşor efectele diferitelor niveluri de chetuieli. Şi atunci ce e de făcut?

Printre altele, să privim înapoi în istorie. Sigur, comparaţia are o valoare limitată. Economia din 2014 nu mai este aceeaşi ca aceea din 1914. Nici societatea din 1814 nu mai seamănă cu societatea contemporană. Însă ceva interesant tot extragem din această comparaţie. Statele occidentale au păstrat un ritm înalt de creştere decenii la rând, în secolul XIX, cu toate că ponderea cheltuielilor publice a fost foarte mică, în jur de 10%. Abia după Al Doilea Război Mondial, când cheltuielile au ajuns la un nivel ridicat, statele occidentale au ajuns să aibă cifre de creştere reduse, istoric vorbind.

Altă complicaţie este dată de natura cheltuielilor. Una este dacă un stat investeşte, să spunem, 5% în infrastructură utilă sau 5% în proiecte faraonice, fără finalitate precisă. Sau dacă nişte procente bune se duc în susţinerea cercetării ştiinţifice, ori dacă aceste procente sunt aruncate pe subvenţionarea unor firme ale unor clienţi ai regimului.

Traseul pe care o ia economia depinde de o sumă complicată de factori. La fel ca în alt film memorabil cu Louis de Funés, Aventurile Rabinului Iacob. Luat ostatec într-o maşină de un complotist megaloman care pretinde că "Poporul e cu mine!", industriaşul Victor Pivert se strâmbă la agenţii de trafic înainte de a porni iarăşi într-o cursă nebună. Toţi sunt complici, din prostie sau din interes, la o situaţie care ameninţă să scape de sub control. Iar poporul? (Scena genială este la minutul 31). "Eu îl mint tot timpul!" - ne asigură Victor Pivert, agăţat de volan, înainte de a constata că i s-a terminat benzina.