Petrolul, dolarii şi... băncile centrale

Explozia socială din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu a venit ca o binecuvântare pentru băncile centrale. Acum există o explicaţie pentru creşterea accelerată a preţului petrolului din ultimele luni. Iar propaganda guvernamentală o exploatează din plin, adăugând şi speculatorii în ecuaţie, pentru a obţine efectul maxim în faţa unor populaţii terorizate de prăbuşirea nivelului de trai.

Petrolul reprezintă, fără îndoială, materia primă cu cea mai mare importanţă strategică pentru dezvoltarea economică globală. "Aurul negru" nu are, deocamdată, înlocuitor din punctul de vedere al randamentului energetic. Programele guvernamentale de cercetare pentru descoperirea unor surse alternative nu au dat rezultatele scontate, după cum era de aşteptat. Etanolul, promovat intens ca o alternativă pentru benzină şi motorină prin subvenţii masive, nu a reuşit decât să adâncească criza alimentară mondială.

Autorităţile naţionale, indiferent de gradul de dezvoltare al ţărilor pe care le reprezintă, încearcă acum să învinovăţească speculatorii pentru situaţia de pe pieţe. În condiţiile în care se vorbeşte despre o nouă criză petrolieră, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva există şi alţi factori care au determinat această situaţie.

Nu se poate vorbi, mai degrabă, de o criză a dolarului? Cum evoluează raportul dintre cerere şi ofertă, în condiţiile în care etalonul monetar al preţurilor se depreciază accelerat? Este sustenabil un preţ al petrolului de peste 100 dolari/baril pe termen mediu şi lung?

A doua versiune a relaxării cantitative operate de către Federal Reserve a condus la tipărirea a încă 411 miliarde de dolari până în prezent, conform datelor de la Federal Reserve Bank of New York. Ţările din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au fost cele mai vulnerabile în faţa acestui val monetar, deoarece monedele lor au cursuri fixe faţă de dolar.

Cu toate acestea, Ben Bernanke nu se consideră responsabil pentru creşterea preţurilor din zonă, deşi este gata să-şi atribuie toate meritele pentru creşterea burselor. Preşedintele Fed-ului mai consideră, poate, că majorarea preţului petrolului reprezintă doar un şoc exogen sistemului macroeconomic global, care poate conduce la recesiune doar dacă băncile centrale cresc dobânzile ("Systematic Monetary Policy and the Effects of Oil Price Shocks", New York University, 1997).

Din păcate, şocul actual nu este petrolier sau alimentar, ci este unul monetar şi a fost generat de băncile centrale. Acestea sunt presate acum de factorii politici să susţină un sis-tem financiar global aflat încă foarte departe de stabilitate şi peste care planează ameninţătoare criza datoriilor suverane.

• Cum s-a ajuns în situaţia actuală?

Din 1947 până în 1967, preţul petrolului, exprimat în dolari, a crescut cu mai puţin de 2% pe an (grafic 1). Acordul de la Bretton Woods, care stabilea un curs fix al dolarului faţă de aur, şi un curs fix al celorlalte monede faţă de dolar, a fost principalul factor care a permis menţinerea stabilităţii pe piaţa petrolului.

După abandonarea de facto a acordului de către Administraţia Nixon, membrii OPEC s-au confruntat cu pierderea accelerată a puterii reale de cumpărare, ca urmare a deprecierii dolarului. Comunicatul OPEC, prin care se anunţa stabilirea preţului petrolului în aur, a condus la "şocul petrolier" din anii "70. Războiul arabo-israelian din 1973 nu a făcut decât să acutizeze o criză care "mocnea" de câţiva ani.

Ridicarea embargoului petrolier impus Vestului de către OPEC, între august 1973 şi martie 1974, nu a condus şi la o reducere a preţului petrolului, tocmai din cauza deprecierii susţinute a dolarului, care ameninţa direct puterea de cumpărare a ţărilor producătoare. Oferta excedentară de pe piaţă, menţinută până în 1980, nu a avut efect asupra preţului.

Odată cu încetarea convertibilităţii dolarului în aur, producătorii din OPEC au fost nevoiţi să-şi convertească excesul de dolari în aur la preţul pieţei. Preţul aurului şi al petrolului au intrat, ca urmare, pe o traiectorie ascendentă, ajungând la 40 dolari/ baril şi 850 dolari/uncie la începutul anilor "80. Se poate aprecia că aşa-numita criză a petrolului din anii "70 a fost, de fapt, o criză a dolarului.

Politica monetară promovată de Paul Volcker, preşedintele Federal Reserve în perioada 1979 - 1987, a dus la o întărire semnificativă a monedei americane, iar preţul petrolului s-a stabilizat în jurul mediei de 20 dolari/baril pentru următoarele două decade.

Preţul relativ scăzut al petrolului din această perioadă a descurajat investiţiile în acest sector. Companiile petroliere, confruntate şi cu ameninţarea permanentă de taxare a profiturilor "nejustificate", au considerat că este suficientă doar exploatarea zăcămintelor existente.

Pe lângă aspectele de ordin tehnologic şi financiar, sectorul petrolier mai are o problemă: personalul calificat, în special pe partea de explorare şi descoperire a noilor zăcăminte. Meseria de geolog specializat în domeniul petrolier s-a confruntat cu dis-pariţia în ultimul deceniu.

Dobânzile de politică monetară extrem de reduse din Statele Unite au declanşat un nou proces accelerat de depreciere a dolarului după anul 2000. În această perioadă şi petrolul s-a angajat pe o traiectorie exponenţială.

Pe lângă deprecierea dolarului, condiţiile fundamentale de pe piaţa petrolului au cunoscut schimbări semnificative. Deficitul dintre cerere şi ofertă a crescut până aproape de 4 milioane de barili pe zi, mai ales ca urmare a creşterii consumului în China. Acest deficit a fost însoţit de o prăbuşire a marjelor de rafinare în ultimii ani (grafic 2), proces care frânează puternic investiţiile în capacităţi noi de prelucrare a petrolului. China şi India au rămas, practic, singurele ţări în care se mai construiesc rafinării. Cea mai nouă rafinărie majoră din Statele Unite a început să producă în 1977.

După anul 2000 se mai observă şi o creştere majoră a volatilităţii aces-tor marje de rafinare, un factor suplimentar de accentuare a incertitudinii de pe piaţă.

Bloomberg scria recent că Royal Dutch Shell şi BP vor închide sau vinde rafinării din Germania până în SUA, pe fondul reducerii cererii de combustibili din ţările dezvoltate. Scăderea gradului de utilizare a capacităţilor de rafinare şi creşterea cos-turilor vor determina închiderea a şase rafinării din Italia în următorii ani. Preşedintele asociaţiei Unione Petrolifera a declarat pentru Bloomberg că producătorii europeni nu mai pot face faţă competitorilor din Asia şi Orientul Mijlociu, ale căror costuri cu forţa de muncă şi protecţia mediului sunt mult mai scăzute.

Dacă efectele crizei petroliere din anii "70 au fost atenuate de intrarea în funcţiune a câmpurilor petroliere din Marea Nordului, acum nu mai avem acelaşi "noroc". Anul 1999 a marcat vârful producţiei în această zonă, iar declinul este semnificativ până la sfârşitul anului 2009.

Producţia de petrol a Marii Britanii a atins un vârf de 2,9 milioane de barili pe zi în 1999, iar de atunci a intrat pe o tendinţă de scădere, ajungând la 50% din acest nivel până în 2009. Petrolul din Marea Nordului a transformat Marea Britanie din importator în exportator net de petrol, dar din 2004 Regatul Unit a revenit la condiţia de importator net.

Producţia medie zilnică de petrol a Norvegiei, de 2,342 milioane de barili în 2009, a scăzut în 2010 până la 1,8 milioane de barili, iar faţă de vârful din 2001 declinul a fost de aproape 50%. Rezervele de gaze naturale ale Norvegiei erau de 2,05 trilioane mc în 2009, conform datelor din "Statistical Review of World Energy 2010" de la British Petroleum. De la publicarea acestui studiu anual, Directoratul Petrolului din Norvegia a redus estimările privind rezervele de gaze naturale până la 1,82 trilioane mc în 2010 şi 1,26 trilioane mc la începutul anului curent. Motivele sunt explicate într-un articol recent de la Bloomberg, unde se arată că forajele de prospectare din Marea Barents şi Marea Norvegiei nu au dat rezultate în 2011.

În acest context al pieţei petrolului, este greu de estimat unde poate ajunge preţul, mai ales dacă mişcările sociale din zonă se extind şi în Arabia Saudită.

Cotele de petrol ale fiecărui membru OPEC sunt determinate pe baza rezervelor raportate. De la sfârşitul anilor "80, când s-au realizat ultimele ajustări, în creştere, ale rezervelor, membrii OPEC nu au mai raportat scăderi. De ce este, atunci, aşa de dificilă creşterea producţiei? Au fost cumva rezervele supraestimate? Experienţa companiei Shell din 2004, când aceasta a fost nevoită să-şi reducă volumul estimat al rezervelor cu circa 20%, arată că o astfel de situaţie este foarte probabilă.

Cu toate acestea, Camera Reprezentanţilor din SUA a adoptat o lege prin care se instituie un birou antitrust în cadrul Departamentului Jus-tiţiei, care are autoritatea să trimită în judecată cartelurile de petrol străine care se angajează în practici anticompetitive, conform legilor americane. Majoritatea conducătorilor arabi au declarat deja că deprecierea dolarului este principalul factor al creşterii preţului petrolului. Alţi membri OPEC se confruntă cu scăderi serioase de producţie şi trebuie să-şi reconsidere poziţia în cadrul cartelului. Indonezia a anunţat recent că este nevoită să se retragă din OPEC în 2009, deoarece a devenit un importator net de petrol.

Surplusul comercial al Chinei faţă de Statele Unite a determinat Banca Centrală a Chinei să emită monedă pentru a se evita o situaţie în care yuanul se apreciază accelerat faţă de dolar. Rezervele valutare ale Chinei au ajuns astfel la peste 2,8 trilioane de dolari. Dezvoltarea economică accelerată din ultimele două decenii a determinat şi o creştere similară a consumului de petrol.

Alte ţări din Asia au adoptat o politică similară, determinată şi de consecinţele crizei din 1997. Acum, pieţele materiilor prime se confruntă cu o situaţie clasică, în care foarte mulţi bani "aleargă" după materiile prime necesare dezvoltării şi alimentele necesare îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

Agenţia Internaţională pentru Energie (IEA) consideră că preţurile record ale petrolului sunt necesare pentru reducerea semnificativă a cererii, astfel încât aceasta să se alinieze ofertei. "Preţurile anormal de mari sunt explicate prin caracteristicile fundamentale ale pieţei (n.a. raportul dintre cerere şi ofertă)", mai apreciază IEA, iar "speculatorii nu reprezintă o influenţă determinantă".

Dar care sunt, totuşi, speculatorii de pe piaţa petrolului? Date statistice recente arată o repoziţionare a fondurilor de investiţii şi a celor de pensii către sectorul energetic. Criteriile interne de performanţă le-au obligat să caute recuperarea pierderilor masive, înregistrate în ultimii ani, ca urmare a crizei creditării. De asemenea, marile bănci internaţionale nu s-au mulţumit doar să prognozeze preţuri tot mai mari pentru următorii ani, ci s-au implicat direct pe pieţele futures ale petrolului, după cum arată agenţiile de ştiri.

Capacitatea de producţie a ţărilor exportatoare de petrol nu este singurul factor determinant al ofertei de pe pieţele internaţionale. Pe lângă teoria "vârfului producţiei", promovată în anii "50 de geologul M. King Hubbert, un nou model captează atenţia specialiştilor din domeniu. "Modelul Ţării Exportatoare" (n.a. ELM - Export Land Model), promovat de geologul Jeffrey Brown, are la bază o ipoteză privind evoluţia exporturilor în contextul unei limitări a producţiei.

Brown apreciază că nu este suficient să privim doar către vârful producţiei din ţările exportatoare, ci şi la rata de creştere a consumului local, care va afecta direct capacitatea de export a ţării producătoare. Ipotezele de bază ale ELM sunt acelea că producţia se va reduce cu 5% anual după atingerea vârfului, iar consumul intern va creşte cu 2,5%. Modelul ELM arată că cele două rate de mai sus vor determina atingerea unui volum nesemnificativ al exporturilor după 9 ani. Situaţia Indoneziei şi a Marii Britanii arată că ipotezele modelului sunt prea optimiste. Exporturile de petrol ale Indoneziei au încetat la 7 ani după vârful producţiei, iar cele ale Marii Britanii după 6 ani.

Pe baza modelului ELM, Brown apreciază că Mexicul va exporta ultimul său baril de petrol în 2014. Mexicul, al treilea furnizor de petrol al Statelor Unite, a înregistrat vârful producţiei în 2004 la 3,824 milioane de barili pe zi, iar în 2009 aceasta s-a redus cu aproape un milion de barili pe zi. În aceeaşi perioa-dă, exporturile de petrol ale Mexicului s-au redus cu 30%.

În acest context, problema speculatorilor, ca principal factor de explozie a preţului petrolului, devine nesemnificativă. Ridicarea lor la rang de "ţap ispăşitor" nu va reduce presiunile de preţ, iar lansarea unor investigaţii, chiar şi în economiile dezvoltate, care să descopere "vinovaţii" pentru "manipularea" preţurilor pe pieţele futures, nu reprezintă un motiv de bucurie pentru cei care demonstrează împotriva preţurilor mari ale benzinei.

Interferenţa autorităţilor va bloca mecanismele de funcţionare ale pieţelor şi va duce la prelungirea crizei. Preţurile actuale semnalează exis-tenţa unor dezechilibre majore între cerere şi ofertă, care pot fi compensate printr-o realocare a capitalurilor către sectorul energetic.

Soluţiile energetice alternative nu se pot impune prin "decret" guvernamental. În cazul sectorului producţiei agricole şi alimentare, puternic afectat de creşterea petrolului, introducerea unor limite de preţ nu va face decât să adâncească criza, iar rafturile supermarketurilor vor rămâ-ne goale, chiar dacă preţurile sunt "accesibile".

• România intră nepregătită în noua competiţie pentru petrol

Ţara noastră a devenit importator net de petrol în urmă cu peste trei decenii. Ultimele date din BP Statistical Review of World Energy, din iunie 2010, arată că producţia de petrol a României a atins vârful în 1977. Atunci s-au extras în medie 312,5 mii de barili pe zi, iar consumul a fost de circa 339 mii de barili/zi. Deficitul a atins un nivel maxim în 1990 (grafic 3), iar recesiunea din prima jumătate a anilor "90 a determinat o reducere a acestuia, pe fondul scăderii consumului dar şi a producţiei interne.

Intrarea economiei pe o traiectorie susţinută de creştere, începând cu anul 2000, a dus la creşterea deficitului de petrol al României, în aceleaşi condiţii ale scăderii producţiei. Consumul mediu zilnic a fost de circa 218 mii de barili/zi în perioada 2000 - 2007, adică 63,3% din consumul mediu zilnic al anului 1989. O situaţia similară s-a înregistrat şi pentru producţia de gaze naturale, dar în acest caz vârful deficitului s-a atins la mijlocul anilor "90.

Cum se explică această tendinţă descrescătoare a consumului de petrol şi gaze naturale, în condiţiile unei creşteri economice susţinute în ultimii opt ani şi a unei explozii a numărului de autovehicule? Prin schimbarea masivă a structurii economiei naţionale şi reducerea ponderii sectorului industrial, în favoarea serviciilor şi construcţiilor.

Această "restructurare" a pus economia naţională într-o poziţie foarte fragilă, mai ales în condiţiile creşterii costurilor de finanţare. După cum s-a văzut, noile "motoare" ale economiei au funcţionat la capacitate maximă doar în condiţiile unei pieţe financiare marcate de dobânzi în scădere.

În ultimul raport financiar al OMV Petrom se arată că marjele de rafinare s-au menţinut la un nivel scăzut, după mai multe trimestre de valori negative, iar gradul de utilizare al capacităţii de rafinare a fost de 49%, în condiţiile în care rafinăria Arpechim a fost închisă în 2010 din motive economice. În noiembrie 2010, conducerea OMV Petrom a început prospectarea pieţei pentru găsirea unui cumpărător, conform unui articol recent de la Bloomberg.

Un alt jucător important de pe piaţă, Lukoil, a anunţat că vrea să construiască centrale solare şi ferme eoliene în România şi Bulgaria, deoarece există un sistem de susţinere a energiilor alternative. Reorientarea Lukoil vine după pierderile majore suferite în activitatea de rafinare. Dar îşi permite România să subvenţioneze masiv acest subsector energetic, doar de dragul unor ţinte europene, stabilite pe baza unor studii cel puţin îndoielnice privind încălzirea globală? Experienţa unor state europene, cum sunt Spania, Marea Britanie sau Cehia, a dovedit dezastrul financiar şi excesele speculative generate de aceste politici verzi.

Haosul legislativ, "privatizarea" originală a marilor producători de petrol şi gaze, lipsa investiţiilor şi preţurile administrate au contribuit toate la situaţia deosebit de precară din prezent a sectorului petrolier naţional. Dacă mai introducem în ecuaţie şi BNR, care a dublat numerarul din circulaţie în perioada ianuarie 2007 - ianuarie 2011, avem toate ingredientele pentru a "beneficia" de preţuri în creştere pe termen mediu şi lung.

Preţurile administrate ale energiei nu vor mai putea fi menţinute în graficul de convergenţă stabilit prin acordul de aderare la UE. După cum arată experienţa altor economii emergente, subvenţiile reprezintă, deja, un cost prea mare pentru bugetele naţionale. Menţinerea la un nivel scăzut a preţurilor, relativ la preţurile de pe pieţele internaţionale, va conduce la o adâncire a deficitului energetic şi la amplificarea impactului asupra economiei naţionale, în momentul liberalizării acestora.

Estimări recente ale efectelor creşterii preţului petrolului asupra economiilor emergente arată că aces-tea se vor confrunta cu reduceri semnificative ale creşterii economice şi accelerarea inflaţiei. Într-un raport de la Citigroup se scrie că volatilitatea preţurilor petrolului implică o incertitudine mai mare atât asupra dezvoltării economice cât şi asupra preţului activelor financiare. Economiile din Europa Centrală şi de Est vor fi printre cele mai afectate, mai ales cele care prezintă deficite externe mari, iar presiunile inflaţioniste vor fi mult mai severe decât în ţările industrializate.

În aceste condiţii, România nu are nevoie doar de o politică energetică stabilă şi consistentă, ci şi de politici monetare şi fiscale care să asigure creşterea competitivităţii economice.

• Preţul petrolului nu poate să scadă fără oprirea tiparniţelor monetare

Piaţa petrolului este, probabil, cel mai tare marcată de viziunile contradictorii privind evoluţia pe termen lung a preţurilor şi producţiei.

Creşterea accelerată a preţului petrolului din ultimii ani a avut loc pe fondul avansului accelerat al cererii din economiile emergente, mai ales China şi India. Pe lângă faptul că au tipărit masiv pentru a-şi păstra competitivitatea în faţa unui dolar în scădere, cei doi coloşi economici au subvenţionat masiv şi preţul combus-tibililor.

Producţia ţărilor OPEC nu a ţinut pasul cu accelerarea cererii, iar pros-pecţiunile din ultimii ani nu au avut rezultatele scontate.

Producţia suplimentară de petrol poate veni din nisipurile petroliere canadiene, din zona arctică, apele adânci ale Golfului Mexic sau platforma continentală a Braziliei din Atlantic. Toate aceste exploatări presupun costuri de capital şi riscuri tot mai mari, după cum a arătat şi dezas-trul recent din Golful Mexic.

Anunţul companiei Petroleo Brasileiro SA, care a descoperit un zăcământ important în largul coastelor Braziliei, poate constitui, la prima vedere, un motiv de optimism în ceea ce priveşte evoluţia viitoare a preţului petrolului. Câmpul petrolier Tupi, cea mai mare descoperire din Emisfera Vestică din ultimele trei decade, are nevoie, însă, de circa 240 de miliarde de dolari pentru exploatare, iar compania braziliană are nevoie de sprijinul marilor companii internaţionale pentru finanţării adecvate, după cum arată Bloomberg.

Declinul producţiei din Rusia va avea un impact semnificativ asupra ofertei şi a preţului petrolului. Trebuie să luăm în considerare faptul că cererea suplimentară din partea Indiei şi Chinei a fost acoperită aproa-pe integral, în ultimii ani, de creşterea producţiei în Rusia.

O serie de organizaţii consideră că am depăşit vârful producţiei de petrol, iar tendinţa descrescătoare a devenit permanentă. Marile companii petroliere sunt convinse că suntem departe de acest scenariu.

Tony Hayward, fostul director executiv al grupului BP, a declarat pentru Financial Times că rezervele dovedite de petrol vor acoperi necesarul pentru următorii 40 de ani, cele de gaze pentru 60 de ani, iar cele de cărbune pentru 130 de ani. Hayward aprecia că principalele probleme în calea dezvoltării şi exploatării unor noi zăcăminte nu sunt de natură tehnologică sau geologică, ci de natură politică.

"Naţionalismul resurselor" este, într-adevăr, în creştere, după cum demonstrează şi o lege adoptată de Parlamentul Rusiei, prin care se stabilesc limitele de acces ale investitorilor străini în sectoarele strategice. Rusia a adoptat această lege aproape simultan cu intrarea producţiei de petrol pe o tendinţă descrescătoare.

Politica monetară promovată de Alan Greenspan, fostul preşedinte al Federal Reserve, a fost urmată şi de alte bănci centrale, care nu au dorit aprecierea propriilor monede faţă de dolar şi crearea unor dezavantaje competitive faţă de alţi parteneri comerciali ai Statelor Unite. Această politică este menţinută şi astăzi la Fed de către Ben Bernanke.

Creşterea masei monetare în SUA şi deficitul de cont curent, alături de cel bugetar, creează condiţiile pentru continuarea deprecierii dolarului. Din 2001, străinii care au în portofolii active denominate în dolari au pierdut circa 33% din investiţie doar din aceată cauză. În aceste condiţii, cât timp vor mai accepta exportatorii de petrol dolarul ca mijloc de plată? Dar ca monedă de rezervă?

În trecut, preţul petrolului a cres-cut şi în condiţiile în care oferta de pe piaţă depăşea cu mult cererea. Deprecierea dolarului a fost, atunci, factorul determinant al preţurilor. Acum, deficitul de petrol de pe piaţă are o tendinţă crescătoare, iar moneda americană şi-a accelerat deprecierea.

Preţurile mari de pe piaţă sunt necesare pentru restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă, iar în etapa actuală singura cale de acţiune este reducerea cererii. Normalizarea cadrului internaţional al politicilor monetare, printr-o creştere susţinută a dobânzilor, va avea un efect dublu: reducerea cererii artificiale (n.a. cerere care nu este susţinută în întregime din venituri) şi stoparea tendinţei de depreciere a monedelor naţionale.

Fără o acţiune hotărâtă în această direcţie, băncile naţionale pot avea surpriza ca preţul petrolului să se stabilească cu ajutorul altei monede, a cărei stabilitate nu se măsoară în decenii ci în sute de ani.

În ultimii 100 de ani, corelaţia dintre preţul aurului şi al petrolului s-a menţinut foarte ridicată, chiar dacă băncile centrale au renunţat la disciplina monetară impusă de metalul preţios. În ultimul secol, preţul mediu al unui baril de petrol a fost de 1,8 grame de aur (grafic 8), perioadele de conflict înregistrând creşteri temporare. După abandonarea acordului de la Bretton Woods, preţul mediu al petrolului a fost de 2,2 grame de aur pe baril, iar din 2000, de 2,9 grame pe baril.

Dezechilibrele substanţiale de pe pieţele financiare internaţionale, manifestate în formă acută la ora actuală, au determinat băncile centrale să neglijeze valoarea monedelor pe care le emit. Fără o revenire a stabilităţii din acest punct de vedere, preţul petrolului se va menţine pe traiectoria de creştere, deoarece elementele fundamentale ale pieţei susţin aceas-tă evoluţie.

Până atunci, guvernele vor folosi şocul petrolier ca scuză pentru noua recesiune globală, băncile centrale îşi vor justifica ratarea ţintei de inflaţie, iar populaţia va manifesta la pompe împotriva lăcomiei companiilor petroliere.