Piper pe coadă

Multe s-ar putea spune despre politicienii noştri, dar nu că le-ar lipsi capacitatea de adaptare. Iată, spre exemplu, cum s-au adaptat la limbajul zilelor noastre. Aproape că nu există vreo expresie şi vreun concept care să nu fi fost apropriate de aceşti oameni şi deturnate de la sensul lor autentic. "Democraţie", "Europa", "drepturile individuale" - toa­te au devenit clişee pe care susnumiţii ni le servesc la televizor.

Aşa s-a ajuns în situaţia în care este foarte dificil să mai spui ceva aces­tei clase, care are întrebări şi răspunsuri prefabricate. Mai poţi să spui că vrei o "justiţie independentă" atunci când exact acest lucru e solicitat pe treptele Parchetului de avocaţii-parlamentari ai infractorilor-parlamentari? Să nu rămâi perplex atunci când "protecţia socială" este invocată de baronii roşii cu conturi prin Brazilia sau Monaco?

Problema e serioasă. Mai poţi comunica cu sens în sfera publică atunci când despre "anti-corupţie" ţin lecţii tocmai cei corupţi sau când "separaţia puterilor" este invocată, patetic, tocmai de cei care o încalcă?

Improbabil, eu cred că da. De ceva timp mă lovesc, prin natura meseriei, de tot felul de oameni politici. Şi observ un lucru curios. Ei au devenit imuni la ceea ce erau odată revendicările dizidenţilor care doreau modernizarea şi democratizarea vieţii publice. Cum? Însuşindu-şi limbajul acestora. E o experienţă ireală - pentru că ştii bine cu cine-ai de-a face - să îi asculţi explicându-ţi meritele "trans­parenţei insituţionale" sau "descentralizării administrative". Acum optsprezece ani ai fi fost înfierat cu mânie proletară de socialişti dacă ai fi cerut "privatizare". Acum ei fac bani frumoşi cu asta.

Pe de altă parte însă, a mai rămas ceva. O fărâmă de limbaj, un set de argumente. Pe care dacă le invoci, ei sar în sus. Văd roşu-alb-albastru în faţa ochilor. Invariabil.

Aşa încât, la început de an, vă propun un exerciţiu. Să vedem ce îi enervează pe politicienii noştri. Ce nu pot accepta ei cu niciun chip. Ce le pune piper pe coadă.

Iată lista mea. Bazată pe experienţă.

1. O constituţie adoptată de o Convenţie Constituţională. Ştiu, i-am auzit cu toţii: "Constituţia trebuie revizuită în Parlament, forul suprem, etc., etc.". Există însă două probleme aici. Prima e de ordin logic. Legislativul trebuie să fie, în principiu, supus Constituţiei, nu autorul acesteia. Nu îţi faci tu însuţi regulile jocului. A doua e istorică. Multe dintre marile constituţii ale democraţiei nu au fost făcute în Parlament, ci în convenţii constituţionale.

2. Limitarea numărului de mandate. Asta e grav. Ai devenit un anarhist periculos. Cum, să nu mai poată candida un ministru, folosindu-şi în campanie toate avantajele funcţiei? Şi bugetul instituţiei ca armă electorală? Merită să le vedeţi feţele atunci când evoci posibilitatea asta.

3. Legislativ întrunit doar la fiecare al doilea an. Deja ai devenit suporter al totalitarismului. Nici nu merită comentat.

4. Referendum pentru adoptarea şi pentru abrogarea legilor. E limpede că eşti un nostalgic al lui Nicolae Ceauşescu. Asta în ciuda faptului că Geniul Carpaţilor nu a organizat niciodată vreun referendum politic. Ei ştiu mai bine.

5. Alegerea directă a membrilor Executivului (sau măcar a şefului Executivului). Clar, nu? Dictatură "ca în America Latină".

6. Judecata cu juriu. Doar un fas­cist putea să aibă ideea asta. Cu toate că România a avut, aproape un secol, fiind desfiinţată de Carol al II-lea, curtea cu juraţi.

7. Alegerea directă a judecătorilor. Recunosc, asta nici măcar n-am mai apucat să le spun. Erau deja departe...

Lista de sus nu este întâmplătoare. Dacă puneţi împreună aceste principii veţi obţine profilul unei doctrine respectabile în istoria gândirii politice: republicanismul. Mai multe state nord-americane sunt astfel organizate. Trăsături ale regimului republican clasic există şi în mai multe regimuri europene, precum cel elveţian sau britanic (în cazul de pe urmă, uneori ca moştenire mai mult sau mai puţin directă a Războiului Civil din secolul al XVII-lea).

Politicienii noştri s-au obişnuit cu multe şi aproape nimic nu îi mai mişcă. Avem socialişti care coboară din limuzine de şase metri, cu şofer. Avem creştini-democraţi care nu au citit un rând din enciclicele Papei (şi nici nu au vreo idee de ce ar trebui să o facă). Avem liberali care cer mărirea deficitului şi extinderea programelor de asistenţă socială.

Ideea republicanismului nu a fost (încă) pervertită. Poate că nu întâmplător. Republicanismul a fost întotdeauna o doctrină mai austeră, mai puţin atractivă pentru oamenii comozi. Principiul său a fost mai degrabă virtutea decât libertatea, egalitatea sau prosperitatea.

Începem un an nou, într-o confuzie mai mare ca niciodată. Îi aud pe mulţi, în jur, spunându-mi că nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă pe scena politică. Nici nu cred că e mereu ceva de înţeles. Dar nu ştiu de ce ne tot victimizăm. Decât să ne enerveze ei pe noi, mai bine îi enervăm noi pe ei.