Politica între discurs şi parcurs (I)

Despre politică este vorba, desigur. Dacă ar fi să aleg un semn al timpurilor pe care le trăim, cu greu s-ar putea găsi altul mai nimerit decît cel care măsoară distanţa mereu mai mare dintre dis-cursul şi parcursul politicii. Şi, nu este vorba doar despre România şi taraba ei de obor, la care îşi vinde pe doi bani politica, cu pretenţia că face mare negoţ. Lucrurile sunt vizibile pe la mai toate casele mari. Mai ales cele din zona sistemelor democratoide, cu pretenţia că sunt încă etaloane ale democraţiei cînd, în realitate, au lăsat să se scurgă substanţa, pentru a rămîne doar cochilia, locuită de alţi chiriaşi.

Luaţi bunăoară Uniunea Europeană. Marele proiect, menit să ducă, dacă nu la "pacea eternă" la care visa Kant, măcar la o lume dedicată învăţării şi practicării comportamentelor de cooperare-competiţie, mai mult decît şi preponderent faţă de cele de competiţie-război. Pînă la un punct, discursul şi parcursul s-au suprapus, remarcabil. De îndată ce instituţiile de la Bruxelles şi-au dezvoltat propria logică de exis-tenţă şi dezvoltare, obiective relativ independente faţă de politicile locale, din ţările membre, de îndată ce pojghiţa subţire a unei supra-birocraţii extra-statale (nicidecum supra-statale) s-a trans-format într-o adevărată şi consistentă "euro-clasă superpusă" a început şi dis-tanţarea semnificativă a parcursului, faţă de discurs. Noua "super-clasă" pentru a-şi asigura un "viitor de aur" a trecut la maximizarea obiectivelor, anunţînd "Statele Unite ale Europei" ca finalitate inevitabilă a procesului început, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial pentru a salva Europa de ea însăşi şi demonii ei. Pentru prima dată, în scena politică a statelor membre, a început să se dezvolte, nu fără motiv, o bază de rezistenţă faţă de "euro-birocraţia europeană" şi "viziunile ei". Divorţul dintre discurs şi parcurs avea să fie pronunţat imediat după "marea extindere", odată cu căderea cortinei de fier şi reunificarea Germaniei. Super-clasa birocraţiei europene a presat extinderea, cu preparative minimale pentru ţările candidate, sperînd, nu fără motiv, că va beneficia astfel de antidotul euro-scepticismului devenit structural pe scenele politice ale ţărilor din "miezul" UE. Euforia a durat mai puţin de un deceniu. Astăzi, campioanele aderării, Polonia, Ungaria şi Cehia sunt pe lista neagră a celor mai vehemente contestatare ale direcţiei în care este împins, politic, proiectul european. Dominaţia politică germană asupra Europei a transformat disidenţa britanică în divorţ cu acte în regulă. În realitate, proiectul european, aşa cum a fost el conceput şi pînă la un punct realizat de "părinţii fondatori", nu mai există. Dis-cursul politic spune, desigur, altceva. Cu totul altceva. Radical altceva, în numele unei ficţiuni. De fapt, în numele mai multor ficţiuni, dintre care ar urma ca cineva să aleagă, în cele din urmă. Cine să aleagă? Desigur, Germania, Franţa şi cine o mai fi prin preajmă.

Din acest punct de vedere, Româ-nia şi scena ei politică nu sunt cîtuşi de puţin o excepţie. Desigur, specificul local... contrează. Supliment garantat: gargară, garagaţă, apă de ploaie, marţafoi şi marţafoaice, guvernamentali şi amploiaţi, gură cască, icoane, prapuri, socialişti, liberali, conservatori. Mă rog... ca la moşi! (vezi Caragiale!!!). Cei care încearcă să "dezlege" misterele politicii dîmboviţene se încăpăţînează să creadă că PSD-ul a cîştigat alegeri pe "discurs". Promisiuni cu carul... electoratul "a pus botul"!! Acum, cînd o vedea lumea că nu s-a ales nici măcar cu praful de pe tobă, "roşii" or să se facă praf la viitorul scrutin!!! Ţi-ai găsit! PSD-ul stă pe zestrea miracol de 30% şi cîştigă prin efectul legilor electorale pe care şi le-a construit cu grijă şi pentru că are o structură socio-electorală stabilă care se reproduce în timp, nu în ciuda schimbărilor din România, ci tocmai datorită lor. În plus şi decisiv, a rămas singurul partid cu o maşinărie eficientă de influenţă şi constrîngere politico-economică, cu bază locală şi cu pîrghii de control decisive la nivelul instituţiilor de forţă de la centru care, la vreme de alegeri, să devină maşină de cules voturi. În timp ce ei sunt călare pe "combine", adversarii lor au rămas la epoca seceratului cu mîna, spic cu spic şi snop cu snop. Adevărata ciudăţenie a scenei noastre politice este, însă, aşa zisa "opoziţie", care nu are nici discurs, nici parcurs!!! Deja dincolo de jumătatea mandatului, PNL a rămas cu Blaga pentru "parcurs" şi organizare, respectiv cu Orban pentru "discurs". Divorţ absolut şi reţetă sigură de eşec. În aceeaşi paradigmă stă şi evoluţia lui Iohannis, Preşedintele. Divorţul lui de PNL este total, mă rog, dacă parcursul format din zero paşi în orice direcţie nu poate fi considerat, totuşi, un element comun în evoluţia de la Cotroceni şi de la sediul PNL!

Pentru ca hazul să fie total, Drag-nea acuză din interiorul PSD un decalaj între discurs şi parcurs. Vezi doamne, muţia miniştrilor, greşelile şi golurile de comunicare au reuşit să ascundă publicului alegător giganticele, piramidalele realizări ale guvernării PSD!!! Trebuie să fie cineva dus rău cu pluta, să creadă aşa ceva! Tot la nivel de discurs, Dragnea ştie că Iohannis nu va mai prinde viitorul mandat, după cum ştie şi ceea ce-i mai lipseşte ca să pună definitiv cu botul pe labe "rezistenţa" pe care încă o mai resimte: serviciile şi celelalte instituţii ale sistemului de apărare şi de securitate naţională. Aici ţinteşte direcţia loviturii principale, care urmează. Desigur, fără să uite sau să piardă din vedere nici o clipă celălalt obiectiv menit să asigure fidelizarea absolută a baronetului local, punerea la adăpost de asaltul instituţiilor justiţiei.

Ceea ce rămîne de explicat în politica de azi, nu doar cea din România, nu este doar cum se formează şi cît de departe poate merge distanţa dintre dis-curs şi parcurs, ci modul în care se formează şi se precipită reacţiile electoratului la această nouă şi structurală "constantă" a procesului. În fapt, toleranţa uriaşă a electoratului actual, faţă de această anomalie, distanţa masivă dintre discurs şi parcurs politic, este cea care a împins lucrurile în extremele în care evoluează azi.

Pînă cînd?? Pînă unde? Există şi dacă există, cum poate fi determinat punctul de inflexiune, de ieşire din această orbită structural anomică?