Pot drepturile omului schimba mersul Istoriei?

Sâmbăta trecută, pe 24 aprilie, preşedintele Joe Biden a recunoscut - ce-i drept, doar printr-un comunicat de presă, dar importanţa gestului o dă conţinutul, nu forma de expresie - genocidul armenilor. Nici data nu a fost aleasă întâmplător, nici recunoaşterea genocidului nu era o surpriză: genocidul începuse pe 24 aprilie 1915 printr-un ordin a lui Talaat Paşa, ministrul de interne în guvernul celor "trei Paşi" (Talaat, Enver şi Djemal), iar recunoaşterea acestuia era o promisiune de campanie a candidatului Joe Biden care trebuia îndeplinită în primele 100 de zile de mandat. Dar, dacă nu a fost o surpriză, a fost încă un moment prin care Statele Unite reafirmă supremaţia drepturilor omului şi îşi revendică poziţia de lider politic şi moral mondial.

Genocidul armenilor, ca şi al asirienilor şi grecilor pontici, este nu doar produs al naţionalismului pan-turcist al guvernului celor "Trei Paşi" - care au reprezentat varianta naţionalistă a Junilor-Turci (cum sunt cunoscuţi membrii Comitelui Uniune şi Progres) venită la putere printr-o lovitură militară de stat după războaiele balcanice din 1912-1913 - ci un rezultat al naţionalismului şi un model pentru ceea ce va deveni "soluţia finală". Iar faptul că memoria celor trei generali criminali a fost reabilitată în Turcia, deşi în 1919 fuseseră condamnaţi la moarte în contumacie de Curtea marţială de la Istanbul tocmai pentru uciderea armenilor şi a celorlalte populaţii creştine, vorbeşte atât despre, cât şi despre programul politic aparent religios, dar în realitate naţional-fascist al Turciei erdoganiste. Faptul că pe bulevardul Talaat se intră în astăzi în Adrianopol venind dinspre Uniunea Europeană este cât se poate de sugestiv.

Pe 24 aprilie 1915 guvernul aşa zişilor Juni-turci începea exterminarea populaţiei armene din Imperiul Otoman. Era doar o etapă dintr-un plan de exterminare a ne-turcilor din Imperiu pentru a obţine puritatea etică, căci genocidul armenilor a avut loc în acelaşi timp cu cele mai puţin cunoscute ale asirienilor şi grecilor pontici care începuseră încă din 1914. Însă această primă operaţiune sistematică de epurare etnică din secolul al XX-lea a durat mai mult decât guvernul celor "Trei Paşi" care a căzut în 1918 ca urmare a pierderii războiului şi a continuat, la o intensitate mai mică, până în 1923. Iar schimbările de populaţie decise prin tratatul de la Lausanne din 24 iulie 1923 sunt o consecinţă politică a genocidului. Căci, chiar dacă se despărţise de junii turci din 2013 şi nu se arătase clement faţă de cei "Trei Paşi", Mustafa Kemal a profitat de ei şi a continuat politica lor de epurare etnică. La Lausanne este reafirmată la un nivel internaţional politica de schimbare a populaţiilor în numele statelor naţionale. Între naţionaliştii sângeroşi de acum un secol şi actuala conducere turcă este o continuitate deplină. Acest fapt a fost, de altfel, reafirmat simbolic pe 24 iulie 2020 când Recep Erdogan a rostit prima rugăciune islamică în ceea ce fuse vreme de aproape 90 de ani muzeu pentru a redeveni moschee şi căruia europenii îi mai spun încă cu numele său bizantin, Sfânta Sofia. Deci, că Istoria se întoarce şi că drepturile omului nu sunt altceva decât nişte drepturi subiective care există în virtutea recunoaşterii lor de către un stat naţional. Ba, chiar, dacă ne gândim la Turcia de la Kemal la Erdogan, un stat etnic. Un stat care nu recunoaşte oamenilor alte drepturi decât ceea ce provin din dreptul etic, adică din apartenenţa la un stat naţional (şi nu la un stat naţiune),

În acest context, recunoaşterea genocidului de către preşedintele Statelor Unite vine să demonstreze că "vremurile întunecate" nu se vor întoarce. După patru ani de trumpism, care a permis eliberarea noilor sau mai vechilor forme de fascism din pivniţa Istoriei unde păreau a fi doar exponate uitate ale unei expoziţii a ororilor secolului trecut, nimic nu mai pare însă sigur.