Preţuri ameţitoare, greu de bănuit

Gata, este public, nu mai putem să ascundem, toată lumea ştie, s-a aflat, toată lumea vorbeşte. De fapt, a vorbit, că a trecut repede vestea scoa­terii la licitaţie a unei superbe sculpturi de Brâncuşi. Este vorba de o formă de bronz aurit lucitor în care descoperim cu uimire sublimarea unui profil feminin. Este "La jeune fille sophistiquee (Portrait de Nancy Cunard)", după numele său oficial, de buletin. Este, desigur, un Brâncuşi, unul de top, pus în vânzare cu... Cu cât este scoasă sculptura la licitaţie? Păi, nu are un preţ de pornire, este atât de importantă această vânzare încât organizatorului, Christie's, i-a fost imposibil să pună un preţ de pornire, bazat pe o estimare. Se poa­te ajunge la orice cifră şi atunci estimarea ar părea umilă, dezorietantă. Şi atunci i se pune eticheta de maximă, "estimate on request". Redutabila etichetă este pusă şi pe lucrări de Picasso, Van Gogh, Warhol, Jeff Koons, din aceeaşi "Impressionist and Modern Art Evening Sale". Să mai amintim că licitaţia va avea loc la 15 mai, la New York, în cadrul marii vânzări impresionisto-contemporane cunoscută şi ca "mama tuturor licitaţiilor" sau "doborâtoarea de recorduri". Specialiştii au constatat că fenomenul se repetă în noiembrie şi s-a extins la concurenţa Sotheby's. Sau invers, nici nu mai contează, oricum se aleargă, umăr la umăr, în toată lumea. Au sedii la doi paşi unul de altul şi licitaţii, cu aceeaşi temă, la foarte scurt timp. Ce trebuie să reţinem noi este locul - New York şi luna - mai sau noiembrie, de restul se ocupă ei.

Nancy Cunard a fost una dintre figurile feminine care s-au impus în Parisul nebun al vremurilor interbelice. A scris, a făcut jurnalism, a fost activist politic. Era fiica unui nobil englez şi unei americance bogate, a făcut ce a vrut, fără limite. A fost muza unei lungi liste de artişti ce vieţuiau la Paris, printre care şi Brâncuşi. Varianta ceva mai scurtă, în care îl aflăm şi pe Tristan Tzara, este cu iubiţi. În 1924, Man Ray, cel care l-a învăţat fotografia pe Brâncuşi, face o fotografie la Bal du comte de Beaumont în care un Tristan Tzara la costum la dungă sărută ceremonios mâna unei Nancy Cunard filiforme, îmbrăcată şi mascată în arlechin. Prin Tzara l-a cunoscut, în 1923, şi pe conaţionalul sculptor. Agitata anglo-americană nu i-a pozat lui Brâncuşi, marele artist reţinând esenţa unei idei vizuale şi a unei viziuni ideale, alcătuind respectiva sculptură. Se pare că doamna cu al cărei nume a fost "botezată" capodopera nici nu ştie că a inspirat o creaţie a marelui artist sau că una dintre sculpturile acestuia îi poartă numele.

O reconstituire a anului 1955, când sculptura se vinde pentru prima dată, ne arată un tânăr cuplu american vizitându-l pe, acum, bătrânul artist. Era o practică de decenii, mai ales pentru americani, să îl vizitezi pe Brâncuşi, în legendarul său atelier. Se ştia că Brâncuşi i-a iubit pe americani şi aceştia îl venerează. Acest cuplu întârziat în iniţiatica vizită mai avea o trăsătură specifică, el, Frederick Stafford, emigrând din România. Nu erau colecţionari şi nici prea multe în comun cu arta nu aveau, dar au fost cuceriţi iremediabil de creaţia lui Brâncuşi. El revine a doua zi şi cumpără "La jeune fille sophistiquee", drept cadou pentru soţia sa, la împlinirea vârstei de 28 de anişori. Sărbătorita, Elizabeth, chiar mai distinsă, mai delicată şi sofis­ticată ca Nancy Cunard, semăna cu imaginea poleită de sculptor. De altfel, fiica celor doi a crezut mult timp că sculptura o reprezintă pe mama sa, Elizabeth aka Mimi, care a murit la începutul acestui an, în care ar fi rotunjit nouă decenii. După momentul astral al întâlniri cu Brâncuşi, soţii Stafford au început să colecţioneze sistematic, inclusiv artă africană, de care erau atât de pasionaţi avangardiştii parizieni ai începutului secolului XX. S-au stabilit, chiar, la Paris, şi au revenit în SUA în 1976, dar deja împrumutaseră o mare parte din colecţia lor muzeului de artă din New Orleans, cu scopul de a strânge fonduri de refacere după un uragan. Expoziţia se numea "Odiseea unui colecţionar de artă" şi a rămas în amintirea americanilor. La recenta sa moarte s-a recomandat direct celor care urmau să îşi ia rămas bun de la cea care a fost ca, în loc de flori, să facă donaţii pentru acelaşi muzeu de artă din New Orleans.

Aşadar, Brâncuşi a netezit sculptura în 1932 şi, 23 de ani mai târziu, în cursul unei vizite la celebrul său atelier din Impasse Ronsin, Elizabeth şi Frederick Stafford, doi americani bogaţi şi iubitori de artă, mai ales brâncuşiană, au plecat, pentru 5 mii de dolari, cu sculptura care ar putea să aducă, acum, când ei nu mai sunt, cam 70 de milioane de dolari americani. La aceste cifre, s-a calculat o creştere cu 1,4 milioane la sută a încasărilor. Dacă nici asta nu este o afacere extrem de reuşită, atunci reuşită este privatizarea CEC!

Nivelul de 70 de milioane de dolari pentru vânzarea, la 15 mai, a genialei sculpturi este unul realist. În prezent, recordul pentru o operă de Brâncuşi este de 57.367.500 de dolari, obţinuţi pentru "La muse endormie", bronz Valsuani din 1913, care a aparţinut şi celebrei Leonie Ricou, care susţinea un salon monden şi de artă şi care a ajuns şi ea subiect pentru o sculptură de Brâncuşi, una din lemn de această dată. "Portretul doamnei LR" a fost şi el record de piaţă pentru artist, la un moment dat. "Muza adormită" este din bronz, dar o primă variantă era din marmură. La "sofisticata" noastră din mai, din bronz, de marmură este soclul şi este subliniat ca un mare avantaj faptul că este un soclu tăiat direct de sculptor. Într-adevăr, la Brâncuşi soclul este esenţial, fiind o sculptură în sine sau o parte importantă a compoziţiei sale.

Recordul de licitaţie la sculptură este deţinut de Alberto Giacometti al cărui "L'homme au doigt" a primit 141,3 milioane de dolari, în 2015. Este o sculptură de mărime naturală, în stilul său recognoscibil, "ombra della sera", pe care elveţianul a croit-o într-o noapte.

Recordul lui Brâncuşi, "La muse endormie", a fost vândută cu exact un an în urmă, la 15 mai 2017. Iar recordul de sculptură, opera lui Giacometti, cu încă doi ani şi două zile anterior, la 12 mai 2015. Desigur, la Christie's, la Londra.