Principiile

În ciuda părerii larg răspîndite că România are dificultăţi în implementarea instituţiilor europene şi, mai general, occidentale, în realitatea politică, economică şi socială autohtonă, eu cred că, în această privinţă stăm mai bine decît oricînd. Ba chiar, în unele cazuri, stăm mai bine chiar decît occidentalii. Căci, uneori dacă nu adesea, presate de opinia publică şi acţiunea politică occidentală, România a ajuns la super-performanţe, la instituţii şi reglementări care depăşesc chiar şi aşa-numitele "standarde europene".

De exemplu, cîte dintre ţările membre ale Uniunii Europene, mai vechi sau mai noi şi în raport cu care România este privită doar ca un candidat indis-ciplinat, au un deficit bugetar mai mic de 3% din PIB, asemenea României? Dacă aruncăm o privire asupra Europei actuale - nu cea imaginată de comentatori - descoperim o Franţă care deja plăteşte amenzi pentru nerespectarea angajamentelor referitoare la deficitul bugetar, o Germanie care a ieşit de pe traseu şi, dintre ţările care vor fi în curînd integrate, măcar o Ungarie aflată în pragul colapsului financiar.

Ca să nu mai vorbim de creşterea economică. Căci în prezent, ceea ce orgolioşii membrii ai UE - şi noii sosiţi - consideră a fi "codaşii" integrării, adică România şi Bulgaria, se dovedesc singurele economii capabile de o creştere care depăşeşte, ca medie pe ultimii ani, 4% din PIB, dovedind un potenţial de creştere mai mare decît al oricărei alte ţări din Europa dezvoltată. Cu toate aces-tea, România cel puţin stă încă sub semnul ameninţător al neacordării de către economiile europene în criză a etichetei de "economie de piaţă funcţională"!

Ceea ce, acum cîţiva ani, părea că împiedică integrarea României în lumea dezvoltată, democratică şi civilizată, erau copiii: copiii străzii, cei pe care presa europeană îi arăta ieşind din canalele de termoficare pentru a cerşi o bucată de pîine, şi copiii instituţionalizaţi, a căror imagine trimitea la odioasele lagăre de concentrare. În numai trei ani, România a ajuns, potrivit baroanei Nicholson, care nu este chiar un prieten comod, un exemplu internaţional în materie de tratament al copiilor instituţionalizaţi, dar problema copiilor, extrem de sensibilă pentru opinia publică, nu a dis-părut. Ea a luat forma nouă a "comerţului cu copii", adică a adopţiilor internaţionale, parlamentarii europeni declanşînd, recent, un scandal internaţional în legătură cu această problemă.

Care, categoric, nu este singura. Se adaugă la aceasta problema corupţiei, măsurată exclusiv prin impactul mass-mediei asupra opiniei publice, după reţeta lui Transparency International, a incriminării penale a calomniei, considerată măsură a lipsei de libertate a presei, şi a lipsei de control a puterii politice asupra justiţiei, considerată "autonomie".

În această privinţă, lucrurile tind să ia forme groteşti. În prezent, România este acuzată că "puterea" exercită presiuni asupra mass-mediei, prin simplul fapt că mass-media românească nu-şi plăteşte datoriile la buget. În toate ţările democratice, acţiunea statului asupra neplătitorilor, inclusiv din mass-media, este legitimă. În România, dacă Ministerul Finanţelor ar încerca să execute silit o companie de mass-media ar ieşi un uriaş scandal privind încălcarea democraţiei şi a dreptului la liberă exprimare. Ba chiar dimpotrivă, cu cît firmele care au în proprietate televiziuni sau ziare plătesc mai puţin la stat, cu atît mai vinovat este statul (sic!) pentru că "le domină economic".

Pentru a face faţă presiunilor, România este nevoită să sară peste cal. Căci calomnia este delict penal în majoritatea ţărilor europene. În România, ea nu va mai fi. În majoritatea ţărilor UE, procuratura se află în subordinea Ministerului Justiţiei, ceea ce permite controlul democratic - adică politic - al actului de justiţie.

Astfel de exemple pot fi multiplicate la nesfîrşit, arătînd în cele din urmă, că România este adesea, în raport cu Occidentul dezvoltat, în situaţia copilului cu multe moaşe. Aşa se face că, în vreme ce parlamentarii europeni sunt gata să întrerupă negocierile de aderare pentru că Guvernul a acordat construirea unei autostrăzi unei firme americane, secretarul adjunct al comerţului din Statele Unite consideră că România a făcut "ceea ce trebuie".

Şi atunci, România, în relaţiile sale cu mai marii acestei lumi, în organizaţiile cărora se străduieşte să se integreze, nu are decît o problemă de imagine şi de relaţii publice? Oare tot ce ne lipseşte este doar ceva mai multă comunicare cu opinia publică internaţională şi mai multă atenţie la ziariştii, parlamentarii şi oficialii internaţionali?

Eu cred că nu. Eu cred că nici occidentalii nu ştiu să spună cu precizie ce nu le convine la România şi se folosesc de exemple şi de cazuri particulare pentru a încerca să ne aducă pe "drumul cel bun". Care constă mai degrabă din însuşirea principiilor, decît a formelor sau instituţiilor lumii dezvoltate.

Cred că în prezent, marea problemă, reală, a României este de a-şi însuşi principii ale lumii democratice şi dezvoltate, mai degrabă decît instituţii şi reguli. Noi am convins deja întreaga lume că putem transfera reguli, instituţii, practici etc., dar să păstrăm principiile unei lumi pe jumătate feudale, pe jumătate comuniste. Ceea ce ar trebui, în realitate, să facem este să ne însuşim principiile şi să le aplicăm prin acele instituţii care le deservesc cel mai bine.

Trebuie să ne însuşim principiul libertăţii de exprimare şi atunci nu mai are nici o importanţă dacă tratăm calomnia ca pe un delict penal sau un delict civil. Trebuie să ne însuşim principiul bursei - cel de finanţare a investiţiilor celor mai profitabile - şi atunci manipularea pe bursă a acţiunilor nu va mai avea loc. Trebuie să ne însuşim principiul dezvoltării durabile şi atunci privatizările "cu cîntec" nu vor mai avea loc. Trebuie să ne însuşim principiul autorităţii cetăţeanului-contribuabil asupra adminis-traţiei şi atunci o bună parte din corupţie va dispărea de la sine, cu sau fără PNA.

Avem o problemă cu principiile, adică cu politica. Cea mai importantă dintre ele este că, în acest moment, toate forţele politice din societate, puterea şi opoziţia deopotrivă, sunt dispuse să folosească deficienţele societăţii româneşti pentru a ajunge la putere, dar nici una nu se bate pentru principii. Ceea ce condamnă societatea românească la stagnare.