Războiul şi dreptul

Pe 18 mai va începe la Kiev un prim proces care vizează crime de război, cel al lui Vadim Şişimarin, un sergent din armata rusă în vârstă de 21 de ani, acuzat că a ucis, împuşcându-l din spate, un civil ucrainean în satul Ciupahivka din nord-estul Ucrainei, la 80 de kilometri de Sumi. Crima s-a petrecut pe 28 februarie, iar la audierea preliminară, care a avut loc vineri, 13 mai, militarul rus a afirmat că a executat un ordin.

Cazul, care va fi primul dintr-o lungă serie - procurorii ucraineni investighează zeci de mii de presupuse crime de război şi au identificat deja câteva sute de suspecţi - va fi un test juridic dificil pentru Ucraina. Pe de o parte, acest proces poate fi o dovadă că sistemul juridic funcţionează şi că se realizează progrese în privinţa funcţionării statului e drept. Dar, pentru asta, procesul trebuie să iasă de sub orice influenţă politică, ceea ce în contextul militar dat, nu este deloc simplu. Sigur, conform prevederilor celei de-a treia convenţii de la Geneva, sergentul Şişimarin va fi judecat în faţa unui tribunal militar şi ar trebui să beneficieze de drepturile inerente acestui acord. Pe de altă parte, un astfel de caz, în condiţiile unui proces echitabil, trebuie examinat din mai multe unghiuri. Iar militarul rus ar trebui să poate dispune de o apărare reală şi de mijloace juridice care să-i permită să obţină o serie de informaţii de la forţele ucrainene. Un stat care dispune de un sistem judiciar adecvat poate judeca cazuri precum cel al sergentului Şişimarin. Dacă va fi doar un instrument de propagandă, acest proces poate compromite toate eforturile realizate de ucraineni în ultimele trei luni, inclusiv cele în direcţia aderării la UE, spre exemplu.

Deja din luna martie, după primele săptămâni de război, când a devenit evident că armata rusă a săvârşit nenumărate crime de război în Ucraina, Curtea Penală Internaţională (CPI) a lansat o anchetă privind aceste acuzaţii, iar săptămâna trecută, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a deschis, de asemenea, propria sa investigaţie privind această situaţie. În aceste condiţii, unii s-ar putea întreba de ce nu au aşteptat ucrainenii ca aceste anchete să se finalizeze şi să aibă loc un proces al sergentului Şişimarin la CPI. Dar CPI nu are menirea de a judeca pe toată lumea şi trebuie să se concentreze asupra responsabililor politici care au ordonat sau tolerat crime de război. Tocmai de aceea există instrumentele juridice ale dreptului umanitar internaţional pe care orice stat cu o justiţie independentă poate să le aplice.

Şi, dacă tot vorbim despre a treia convenţie de la Geneva, să explicăm aici că dreptul umanitar internaţional se referă la acea parte a dreptului internaţional public care este aplicabilă în cazul conflictelor armate. În acest sens, dreptul umanitar internaţional este o reglementare privind conflictele armate, aducă un "jus in bello" (drept în timp de război), spre deosebire de "jus ad bellum" sau "jus contra bellum" care sunt reglementări acoperite de Carta Naţiunilor Unite şi care privesc dreptul statelor de a recurge la forţă în dreptul internaţional. Dreptul umanitar internaţional reprezintă astăzi aproape o sută de tratate internaţionale a căror bază fundamentală este formată din patru convenţii, adoptate la Geneva la 12 august 1949, fiecare având vocaţia de a proteja o categorie de persoane (1 - răniţii şi bolnavii, 2 - naufragiaţi, 3 - prizonierii de război şi 4 - civili). Mai sunt două protocoale suplimentare adoptate în 1977, care completează dreptul umanitar internaţional aplicabil conflictelor armate internaţionale şi neinternaţionale.

Din perspectiva reglementării juridice a războiului, primul protocol suplimentar, spre exemplu, priveşte regulile referitoare la desfăşurarea ostilităţilor, adică a mijloacelor şi metodelor războiului licit în perioadele de conflicte armate, care ar trebui să se orienteze după trei reguli fundamentale: capacitatea de a distinge clar între diferitele aspecte ale conflictului, proporţionalitatea în mobilizarea mijloacelor şi asigurarea unor măsuri de precauţie. Ori, Rusia a desconsiderat toate aceste aspecte. De aceea, cazul Şişimarin este o bună ocazie pentru a populariza dreptul umanitar internaţional. Putem spera că astfel o autentică cultură a respectului dreptului umanitar internaţional se va dezvolta şi, urmare a presiunilor opiniei publice şi societăţii civile internaţionale, acest drept va fi în cele din urmă respectat.