Referendumul pentru Europa

Confruntaţi cu o dinamică politică neobişnuită în ultimii patru ani, concentraţi asupra dis-putelor şi jocurilor de putere, neglijăm, mai mult sau mai puţin manipulaţi, viaţa politică europeană. Deschizînd sezonul referendumurilor pentru aprobarea constituţiei europene, Spania (re)aduce însă în atenţia publicului român două teme pe care, dacă sunt responsabili, politicienii românii nu le mai pot eluda: modul în care se va ratifica tratatul de aderare la Uniunea Europeană şi votul pentru constituţia europeană.

Exemplul spaniol ilustrează o modalitate de rezolvare prin mij-loace democratice a unei situa-ţii politice delicate rezultînd din pierderea influenţei instituţionale pe care ibericii o aveau prin Tratatul de la Nisa şi pe care au abandonat-o în urmă cu un an cînd noul prim ministru, Zapatero, a acceptat consecinţele constituţiei europene. Astfel, dacă "da"-ul va triumfa (şi totul înclină spre această ipoteză, singura necunoscută fiind prezenţa la vot) virajul european al primului ministru spaniol de acum un an va primi o confirmare publică şi îi va pune pe adversarii săi interni în defensivă.

În acest fel, legitimitatea politicii pro europene va fi confirmată popular, iar impactul european al referendumului va asigura guvernului spaniol un spaţiu de manevră suficient pentru a compensa pierderea cîtorva locuri în Parlamentul european. Supleţea şi dinamica strategiei spaniole contrastează cu relativul imobilism polonez care a preferat, şi datorită unui climat politic dezechilibrat, să mizeze pe rolul de mediator european, mai degrabă autoasumat, al preşedintelui Aleksander Kwasniewski în privinţa alegerilor din Ucraina şi mai nou din Moldova.

În România, eşecul politic al referendumului pentru modificarea constituţiei din octombrie 2003 ce a anticipat eşecul electoral al PSD din 2004 obligă la o nouă politică de legitimare a procesului de integrare europeană. Introducerea capitolului privind integrarea euro-atlantică prin cele două noi articole, 148 şi 149, aduce precizări privind modul de adoptare de către Parlament a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a aderării la Tratatul Atlanticului de Nord. Dar suspiciunea generalizată privind creşterea artificială a cotei de participare a alegătorilor la referendumul pentru modificarea constituţiei din 18-19 octombrie 2003 poate justifica orice mişcare ulterioară de contestare a integrării.

Pe de altă parte, un parlament a cărui legitimitate este afectată de suspiciunea de fraudare a alegerilor din 28 noiembrie nu este în poziţia de a adopta fără o consultare populară un tratat ce presupune cedarea de suveranitate. În aceste condiţii, un referendum pentru integrarea europeană apare ca singura formulă democratică pentru adoptarea, fără a da loc unor ulterioare contestaţii, a tratatului de aderare la UE.

Răspunzînd unei cerinţe minimale privind participarea cetăţenilor la luarea deciziilor, soluţia referendumului ar oferi şi ocazia relansării temei reformei clasei politice, ocultată după alegeri, prin consultarea naţiunii şi în această privinţă. Cu atît mai mult cu cît, în articolul 20 al Tratatului de aderare cu România şi Bulgaria, sunt prevăzute şi alegeri directe pentru cele 35 de locuri în Parlamentul european pînă cel tîrziu la 31 decembrie 2007, astfel încît, inevitabil, integrarea europeană interferează cu reforma politicii interne.

Concilierea priorităţilor clasei politice şi ale societăţii ro-mâ-neşti a fost permanent amînată. Ocaziile ratate însă se răzbună. Tacticile de diversiune folosite pentru a întîrzia sau chiar a anula presiunile pentru reformarea clasei politice, fie pe calea reformei electorale, fie prin restructurarea şi reorganizarea partidului, au costat PSD. Repetarea acestora de către Alian-ţă va da aceleaşi rezultate. Dar în noul context al integrării, tergiversarea reformei politice în spirit european induce efecte perverse periculoase. Încet, dar sigur, scăderea apetitului pentru integrare va crea, dacă asta nu s-a şi produs deja (vezi declaraţiile antieuropene ale lui Corneliu Vadim Tudor din ianuarie în contextul numirii prefecţilor maghiari), condiţii pentru apariţia mişcărilor antieuropene. Preîntîmpinarea aces-tora se poate realiza prin creşterea transparenţei privind procesele de integrare şi coparticiparea grupurilor sociale la gestionare proceselor de integrare.

Legea pentru alegerile europene, ce va trebui adoptată, ar putea deveni parte a Codului electoral, astfel că oportunitatea reformării întregii legislaţii electorale este creată de chiar procesul de integrare. În acelaşi sens referendumul pentru Europa, inevitabil pentru a asigura suportul popular proceselor de integrare, ar fi o bună ocazie pentru consultarea electoratului în privinţa modificării sis-temului electoral pentru alegerile locale şi parlamentare. Strategia pentru Europa şi cea pentru România sunt corelative. Astfel că, obligaţi să opteze între politică (reformă) şi politicianism (mimarea reformei), dirigenţii români sunt în faţa unei false dileme de a cărei rezolvare depinde însă evoluţia societăţii româneşti.