"Religia" imperială sau despre drogul elitelor ratate

Ipoteza a fost enunţată, nu doar o singură dată. De la nivelul bunului simţ al omului de rînd, pînă la înalta expertiză psiho-medicală: ceea ce se întîmplă sub ochii noştri, în Ucraina, nu are nimic de a face cu raţionalitatea. Nici politică, nici geo-politică, nici militară, nici economică. Este pur şi simplu o secvenţă de meta-realitate, secretată de o minte care evoluează adînc în teritoriul patologiei paranoide. Ne-am intersectat cu ea şi consecinţele s-au dezlănţuit. Un diagnostic acoperitor, dar cu care nu mulţi se pot împăca uşor şi, sigur, nu pentru multă vreme. Minţi iscoditoare caută în continuare sămînţa, sîmburele, aşchia, amprenta istorică sau culturală care ar putea explica deciziile regimului putinian într-o manieră care să includă, totuşi, altoiul raţionalităţii. Candidatul zilei: "războiul imperial".

În ciuda rolului esenţial jucat de URSS în procesele şi deciziile care au dus la încheierea războiului rece, Rusia, succesoarea statală, s-a considerat marginalizată dacă nu cumva chiar scoasă de la masa celor care formulau regulile şi trasau coordonatele structurale ale "noii ordini mondiale". Nimic din vechiul statut imperial al URSS nu a mai putut fi recuperat. CSI a murit în clipa cînd Ucraina a refuzat integrarea militară şi a respins pretenţia Moscovei de a deveni centrul politic decizional pentru formula ad hoc de reasamblare a rămăşiţelor imperiului sovietic.

Celebra "zonă tampon", distanţă strategică asigurătoare dintre centrul de greutate al forţelor NATO, Germania şi graniţele Rusiei s-a îngustat. Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România, Bulgaria, Ţările Baltice au devenit părţi integrante ale complexului politico-economic numit Uniunea Europeană şi, ulterior, state membre ale Organizaţiei Atlanticului de Nord. Parte a structurilor de securitate pe care Moscova nu a încetat niciodată după desfiinţarea URSS să le considere, în acte oficiale de politică internă, "ameninţări directe şi substanţiale la adresa propriei securităţi". Chiar şi atunci cînd, în 1997, şi-a pus semnătura pe actul care ar fi trebuit să transforme radical şi pentru totdeauna relaţiile Rusiei cu ţările membre NATO, "Actul fondator al relaţiilor mutuale de cooperare şi securitate dintre NATO şi Federaţia Rusă". El consemnează cu toată greutatea juridică şi politică internaţională faptul că: "Nato şi Rusia nu se mai consideră adversari. Părţile împărtăşesc scopul depăşirii vestigiilor confruntării şi competiţiei lor anterioare şi pe cel al consolidării încrederii şi cooperării reciproce. Prezentul Act reafirmă hotărîrea NATO şi a Rusiei de a da substanţă concretă hotărîrii lor comune de a construi o Europă stabilă, paşnică şi nedivizată, întreagă şi liberă, în beneficiul popoarelor sale. Asumarea acestui angajament la cel mai înalt nivel politic marchează începutul unor relaţii fundamental noi între NATO şi Rusia. Părţile intenţionează să dezvolte, pe baza interesului comun, a reciprocităţii şi transparenţei, o relaţie de parteneriat puternică, stabilă şi durabilă." Aceasta este piatra de boltă a proceselor politice care au pus capăt războiului rece, începute cu deciziile care au permis reunificarea Germaniei, retragerea forţelor militare sovietice din Europa de Est, căderea regimurilor comuniste din Europa de Est şi desfiinţarea Tratatului de la Warşovia, continuate cu desfiinţarea de drept a URSS, apariţia noilor state independente şi, astfel, reconfigrarea masivă a hărţii politice a Europei. Întrebarea este de ce, după ce au parcurs acest drum, "elitele putiniste" ale noii Rusii s-au străduit, cu eforturi şi costuri uriaşe, să reînvie nu doar ideologia, ci şi realităţi politice ale recent decedatului război rece? Este invazia militară împotriva Ucrainei un soi de "război imperial" al Rusiei? O altă încercare de forţare, pe calea militară, a recuperării statului de "putere imperială". De convingere, cu tăria armelor, a celorlaţi competitori din lumea puterii globale că, în lumea post-război rece, Rusia nu poate fi tratată decît ca egal, dacă nu chiar primus inter pares? Aceste întrebări ar fi legitime şi cu sens, dacă actuala Federaţie Rusă, statul apărut pe harta lumii după desfiinţarea de drept a URSS, ar fi fost vreodată o putere imperială!!! Nu a fost şi nici nu este. Dacă nu mă credeţi pe mine, cercetaţi, vă rog, indexul de putere creat de Ray Dalio, pentru anul 2022. Cine e personajul? Un amator care s-a apucat să devină antreprenor capitalist prin 1975, cînd şi-a făcut o firmă de apartament, Bridgewater Associates. În 2021, firma era înregistrată ca cel mai mare fond de investiţii din lume, gestionînd un portofoliu cu o valoare de circa 105 miliarde de dolari. Uşor de închipuit, omul nu visa noaptea, pur şi simplu, ce investiţii să facă a doua zi! A pus mîna pe carte...mă rog, pe mai multe cărţi. Aşa a ajuns să creeze modele ale puterilor imperiale şi parcursuri tipice - "ascensiune, vîrf, descreştere, decădere" - pentru ultimii 500 de ani. Modelul se bazează pe măsurarea şi agregarea datelor pentru opt dimensiuni cheie şi şase dimensiuni adiţionale ale puterii. Cheie: educaţie, inovaţie şi creaţie tehnologică, costurile competitivităţii, putere militară, cota din comerţul global, valoarea totală a activităţilor economice, poziţia în sistemul pieţelor şi al instituţiilor financiare, statutul monedei proprii în sistemul internaţional al monedelor de rezervă. Adiţionale: resurse naturale, eficienţa alocării resurselor sociale, infrastructură şi investiţii, caracter/hotărîre/civilitate la nivelul "cetăţeanului de rînd", guvernanţă şi supremaţie a legii, condiţii naturale. Credibil, mi se pare! Coeficientul general variază între 0 şi 1 şi este măsurat pentru 24 de ţări a căror putere agregată poate susţine statutul "imperial" sau le conferă atuuri pentru dezvoltarea unui asemenea statut într-un viitor oarecare. În indexul pe anul curent, calculat în luna ianuarie, coeficientul de "putere imperială" al Rusiei putiniene este de 0,26. La nivelul Franţei sau Marii Britanii (0,26-0,27)!!! Adevărul gol-goluţ este acela că pretenţiile imperiale ale elitelor putiniene nu au fundament în datele realităţii. Atunci, pe ce se bazează? Ce sunt ele? Vorba lui Marx, un pic întoarsă din condei: un fel de opium pentru uzul unor elite ratate, predatoare şi aproape complet rupte de interesele societăţilor lor, respectiv al unor oameni din popor care nu mai au nici o altă religie, decît "ideologia oficială a puterii de stat".