Revenirea "relicvei barbare"

Crédit Agricole Cheuvreux International Ltd (divizia de brokeraj a băncii franceze Crédit Agricole) a publicat în ianuarie 2006 un raport de piaţă în care analizează principalele tendinţe şi cauzele care au determinat creşterea explozivă a preţului aurului în ultimii ani.

Motivele invocate adesea în comunicatele oficiale sau în presă includ creşterea presiunilor inflaţioniste, a instabilităţii politice, creşterea preţurilor metalelor în general, a preţului petrolului şi deprecierea dolarului. Deşi contribuţia factorilor anteriori nu poate fi negată, raportul Cheuvreux consideră că elementul determinant îl reprezintă inter-venţia concertată a băncilor centrale pe piaţa aurului.

Analizele din raport confirmă rezultatele organizaţiei GATA (Gold Anti-Trust Action Committee) publicate pe Internet (www.gata.org) din 1999.

Începând cu anii "80, băncile centrale au început să împrumute aurul din rezervele naţionale către instituţii financiare majore (aşa numitele bullion banks) cum ar fi JP Morgan Chase, Citibank, Goldman Sachs etc, în scopul valorificării acestuia. Iniţial, dobânda pentru aurul împrumutat s-a situat la 1-2% pentru a ajunge în prezent la 0,2%. Băncile vindeau aurul pentru a investi sumele astfel obţinute în titluri financiare cu rentabilităţi mai ridicate (procesul este cunoscut sub numele de "carry trade"). Atât timp cât preţul aurului a fost scăzut, tranzacţiile de acest tip au fost foarte profitabile dar implicau un risc semnificativ din cauza poziţiilor scurte asumate de băncile implicate.

De la mijlocul anilor "90, natura acestui proces s-a schimbat. Prin vânzarea şi împrumutarea aurului, băncile centrale au permis menţinerea preţului acestuia la nivele scăzute. W.R. White, şeful Departamentului Monetar şi Economic al Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI), a remarcat, la Conferinţa organizată de BRI în iunie 2005, rolul cooperării între băncile centrale în scopul "influenţării preţurilor activelor financiare (în special aur şi valute) în circumstanţele în care a fost considerat necesar acest lucru" (http://www.bis.org/publ/bppdf/bispap27.pdf).

Cel puţin trei motive importante au stat la baza acestor decizii:

- Calmarea pieţelor financiare în momentele de criză (criza japoneză de la mijlocul anilor "90, criza din Asia de Sud-Est în 1997-98, restructurarea datoriilor Rusiei din 1998, criza provocată de prăbuşirea fondului speculativ Long Term Capital Mangement).

- Stabilirea unei percepţii pozitive asupra politicii monetare a SUA. Un preţ redus al aurului menţine aşteptările inflaţioniste la un nivel scăzut, permite reducerea dobânzilor şi susţine politica "dolarului puternic".

- Prevenirea apariţiei unor pierderi substanţiale pentru băncile care au împrumutat aurul şi care s-au angajat în operaţiuni de tip "carry trade".

În prezent se estimează că băncile centrale deţin cu 10 - 15.000 de tone mai puţin decât rezervele oficiale raportate de 31.000 de tone (conform datelor de la FMI).

Preţul scăzut din ultimii ani a descurajat semnificativ activitatea de prospectare şi extracţie a aurului conducând la adâncirea decalajului dintre cerere şi ofertă pe piaţa mondială de profil. Băncile centrale au acoperit o parte a acestui deficit.

Creşterea explozivă a preţului aurului i-a determinat pe mulţi analişti să considere că în scurt timp se va ajunge din nou la preţul record de 850 USD pe uncie din 1980. Nu trebuie să uităm însă că, în conformitate cu datele Biroului de Statistică al SUA, 850 USD din 1980 sunt echivalenţi cu 2100 USD în preţuri curente din cauza pierderii puterii de cumpărare a USD pe parcursul acestor ani. Cei care susţin că aurul a ajuns aproape de vârf şi reluarea trendului descrescător este doar o ches-tiune de timp, probabil vor avea de aşteptat foarte mult timp.

Referitor la preţul aurului, într-un comentariu al Deutsche Bank din 3 mai 2006, se precizea-ză "dacă membrii GATA au dreptate, vom asista la noi recorduri de preţ în viitor".

Intervenţia băncilor centrale pe piaţa aurului este confirmată şi de o declaraţie a fostului preşedinte al Fed, Alan Greenspan, în faţa Congresului american din 24 iulie 1998: "Băncile centrale sunt gata să împrumute aur în cantităţi tot mai mari în cazul în care preţul acestuia va creşte" (www.federalreserve.gov/boarddocs/testimony/1998/ 19980724.htm).

O analiză completă a implicării băncilor centrale pe piaţa aurului este dificilă din cauza modului mai puţin transparent al acestora de contabilizare a rezervelor de aur. Conform instrucţiunilor FMI, băncile centrale nu raportează separat aurul efectiv aflat în rezervele naţionale şi cel împrumutat sau utilizat în operaţiuni swap.

În urma interpelărilor membrilor GATA, FMI neagă aceste instrucţiuni deşi o serie de bănci centrale (din Italia şi Filipine) confirmă modul de raportare ca fiind conform cerinţelor Fondului Monetar Internaţional.

Contabilizarea dublă a rezervelor de aur ridică noi semne de întrebare cu privire la natura şi magnitudinea dezechilibrelor de pe această piaţă.

Prognozele de 5000 de dolari uncia de aur vehiculate pe Internet nu mai reprezintă în acest caz rodul unei imaginaţii bogate ci o realitate posibilă într-un viitor apropiat.