Scăpaţi-mă de Andrew Tate!

De câteva luni se întâmplă ceva ciudat pe Internet. Mai ales pe YouTube, unde caut tot felul de filmuleţe - de la ştiri până la documentare istorice. Aproape indiferent ce caut, primesc în lista de rezultate tot felul de secvenţe video ciudate. Apare acolo un individ neras, cu ochelari, care spune tot felul de insanităţi cu aerul că este buricul Pământului. Adesea omul pare furios, nu prea înţeleg de ce. Se laudă că are maşini şi bani. Restul pare o salată de cuvinte.

La început am crezut că este o întâmplare. Dar zilele treceau, iar You­Tube mă servea constant cu noi accese de megalomanie ale respectivului. Am încercat să blochez canalul. Nimic. Alte porţii din "înţelepciunea" bărbosului, venite pe alte canale. Le-am blocat şi pe acelea. În zadar. Zilele trecute am constatat că circa un sfert din secvenţele video scurte servite de YouTube veneau din acelaşi subsol.

Acum circa două luni, cred, am aflat cine este bărbosul. Andrew Tate, aşa-zisul "influencer". Sincer, habar nu aveam cum îl cheamă şi ce face până am văzut, la televizor, de ce a fost băgat "la mititica". Dar misterul a rămas. De ce îmi apar, cu atâta înverşunare, secvenţe din derapajele "reţinutului pentru 30 de zile"?

YouTube, Facebook şi altele asemenea nu sunt la prima abatere de acest fel. O vreme primeam, până la saturaţie, faze din... fotbal. Eu, care nu mă mai uit la acest "sport" de aproape 40 de ani...

După aceea YouTube presupunea că sunt interesat de... manele. (Nici nu am ce comenta aici). În fine, o vreme a încercat să mă tenteze cu scene ridicole din filme pe care oricum nu m-am obosit să le văd.

Ciudat este că YouTube, cel puţin, ştie bine cu cine are de-a face. Am abonament premium şi istoricul căutărilor mele pe ultimi ani este pe serverele Google. Nu este absolut nimic acolo care să sugereze că aş fi interesat să mă hlizesc la glume nesărate cu camera ascunsă ori să ascult Guţă Ploieşteanul. Şi cu atât mai puţin că îmi lipsesc panseurile lui Andrew Tate. Eu obişnuiesc să blochez orice material de acest "nivel".

Ceea ce ridică o problemă serioasă. Oficial, site-uri precum Facebook sau YouTube se prezintă ca "reţele sociale". Altfel spus, sunt simple canale de comunicare între indivizi. Deci ce este acolo e produsul unor indivizi care îşi pun la dispoziţia celorlalţi "creaţiile". Bune sau rele - cum sunt. Dai peste ele în funcţie de cei cu care te asociezi sau în funcţie de ce anume indici că vrei să cauţi.

Însă apariţia agitatului pe ecranul telefonului sau a calculatorului meu nu are nimic de-a face cu nimic din ce am căutat. Cel mai probabil, avem de-a face cu material "împins" (push) chiar de serverele reţelei.

În acest caz, suntem într-o logică extrem de diferită de a "reţelelor sociale". Ne întoarcem la o situaţie, de pe vremea televiziunii clasice, monopoliste, când spectatorul era o ţintă pasivă. Emisiunile erau fabricate la comandă, de o birocraţie de stat sau de un consorţiu de business. Apoi turnate cu pâlnia în creierii telespectatorilor.

Acum este chiar mai rău. Măcar atunci ştiai cine transmite. Realizai ce agendă are instituţia, firma sau grupul respectiv. Şi reuşeai, cât de cât, să pui o distanţă critică între tine şi conţinut. Acum înşelătoria a devenit mai perfidă. Ţi se induce senzaţia că pe ecran apare rezultatul căutărilor sau al preferinţelor tale. Ori rezultatul comunicării membrilor "reţelei" sale "sociale".

În realitate, este vorba de material "împins" fie pe bani, fie ca rezultat al unor algoritmi elaboraţi de necopţi la minte. Ce fel de om normal crede că românii trebuie să vadă automat pe ecran (într-o ordine inspirată de ceea ce ne serveşte Google): muzică de bairam, glume cu olteni, sau bufoneriile lui Andrew Tate?

De prea multă vreme giganţii Internetului s-au derobat de orice responsabilitate. Îmi amintesc că, acum circa zece ani, o asemenea "reţea socială", condusă de un imatur cu figură de robot, prezenta utilizatorilor săi secvenţe video cu... decapitări ale Statului Islamic. Au renunţat abia după câteva săptămâni de scandal şi de ameninţări cu schimbarea legislaţiei. În universul alternativ al robotului, orice creşte numărul de click-uri este permis.

Ceva mi se pare profund greşit aici. Generaţii întregi sunt stricate la cap. Vin chiar acum din parcul dintre blocuri. Pe o bancă, doi puşti cam de şase ani se distrau privind ceva pe ecranul unui smartphone. Cu sunetul dat la maxim. Nu mă întrebaţi ce.

Departe de mine să pledez pentru cenzură. Dar nici nu cred că trebuie permis ca giganţii internetului, sub masca "reţelelor sociale", să împingă conţinut pe care, iniţial cel puţin, utilizatorul nu l-a solicitat. Şi, mai ales, pe care utilizatorul a încercat, în repetate rânduri, să îl filtreze. Sau care este destinat minorilor, deşi cu totul nepotrivit pentru ei.

Vorbim mereu despre respectul pentru spaţiul privat. Dar iată că spaţiul nostru privat este invadat de aceste producţii groteşti care ne sunt aruncate în faţă într-o încercare de a crea un public captiv.