Sex, minciuni şi... publicitate!

Să o luăm de la coadă la cap! Moleşeala verii a topit nu numai asfaltul, ci şi "politica", iar o dată cu ea orice subiect capabil "să facă audienţă". Criză mare, monşer! La disperare, careva a apucat de un fir şi a tras cu nădejde de el.

Nu e nici primul, nici prima dată! "Ia violu neamule; ia, că-i proaspăt, neaoş, de la noi din popor, de la Vaslui; în grup şi cu figuri, ce n-a văzut Parisul!" Cîrligul a venit însă din altă parte. Nişte "băieţi dăştepţi", cu inimă bună şi ceva grade, inclusiv grade de rudenie cu unii dintre cei care participaseră la "nevinovata distracţie" au zis că ar fi păcat să se nenorocească aşa mîndreţe de flăcăi, nici nu le dăduseră tuleiele bine!, "doar pentru o curvă, care n-a mai rezistat la partea cu perversiuni", ori "s-a răzgîndit" după ce "băieţii se încălziseră". Şi, vorba veche din bătrîni: ce nu poate face un poliţist cu funcţie la judeţ, dacă vrea el şi muşchiuleţul lui! Ce mare scofală să "capaciteze" nişte "oameni de bine" din justiţie, procuror, judecător, ori şi una şi alta, că nu contează, "e şi ei oameni şi tot cu noi, aici, trăieşte"! Legea Întîi a lui OM (a nu se confunda cu Ohm!) e universal valabilă: "Dacă eşti om cu mine, sunt om cu tine!" Operaţia era cît pe ce să reuşească, da, ceasu rău, a apucat presa să se aprindă şi iată-ne pe cap cu un "caz naţional". Nu ştiu dacă aţi observat, dar la noi toate alea sunt naţionale! Doar ţigările nu mai sunt; "Naţionale", vreau să zic! Nu cred că îşi mai face cineva vreo iluzie în privinţa asta: cazul există doar pentru că maşinăriile de vîndut "audienţe" sunt disperate! Nicidecum pentru că ar interesa pe cineva "justiţia", ori soarta unei fete căzută pradă violenţei, ori "mentalităţile poporului român", ori soarta tinerilor predatori, laşi, care sunt convinşi, chiar de la vîrsta prematurităţii, de faptul că ceea ce n-au, "bărbăţia", banii şi propria gratificaţie justifică orice comportament, oricît de mult s-ar îndepărta el de normele "bunei cuviinţe", ori de cele îngăduite de lege. Mai mult, li se pare normal ca lumea "să mai treacă cu vederea", să rezolve cazul pe sub mînă, să sfideze pe cei care i-ar vrea un pic mai tracasaţi de procedurile anchetei, ba poate chiar şi cu cătuşe la mîini, pînă îşi spune cuvîntul definitiv "Implacabila Justiţie".

De aici, încolo, suntem în teritoriul minciunii şi al ipocriziei, al fals pioaselor îngrijorări pentru "starea societăţii", ori a tot pe atît de falselor "indignări cetăţeneşti" faţă de comportamentele violente şi iresponsabile, cauzatoare de traume fără leac, care marchează victima pe toată viaţa, nu doar psihologic, ci şi social. Societatea României, din zorii modernităţii ei, de unde nu s-a mişcat cine ştie ce, pînă în ziua de astăzi, a tolerat, cînd nu a cultivat cu osîrdie, diferitele forme de violenţă, astfel încît gradul de saturaţie să nu scadă niciodată, periculos, spre baremul civilizaţiei. Cultura autoritaristă, de la mediul familial, la mediul instituţional şi de la spaţiul privat, la cel public este cea mai evidentă caracteristică a continuităţii sociale la noi, din vremurile lui Cuza, pînă la cele ale lui Iohannis "Vodă"! Niciodată slăbită, violenţa împotriva femeilor şi a copiilor a rămas o trăsătură structurală, inclusiv în forme puternic codificate de norme cutumiare, ori chiar de drept. Trăim cu toţii pe un continent al violenţei sociale. De la clasici, citire, să luăm aminte! Pe marginea reformei menită să interzică bătaia în armată, contemporanii lui Caragiale se întrebau dacă această "meteahnă" este specifică doar mediului şi mentalităţii "retrograde" a militarilor. Caragiale dă răspunsul, indirect, în schiţa "Reformă", unde, pe marginea subiectului, îi face de rîs şi pe marele reformator Cuza şi pe marele umanist Mihalache Cogălniceanu! Concluzia celor doi: sigur că ar fi bine fără bătaie, dar, iaca, nu se poate, că se obrăzniceşte şi se leneveşte peste poate ficiorul de casă, ţiganul!!! Exemplele nu lipsesc, se poate revedea oricînd "Arendaşul Român", ori, de ce nu?, "Scrisoarea Pierdută". Acelaşi ochi atotvăzător al lui Caragiale notează violenţa împotriva femeilor în ipostaze dintre cele mai diverse. La un pol, "Două loturi", suferinţele şi abuzurile fizice şi morale la care este supusă Ţîca, ţiganca cu prunc în pîntec, de către "civilul" domn Lefter, în cîrdăşie cu "amicul" său poliţist, Comisarul Turtureanu! La celălalt, o formă de violenţă încă şi mai abjectă, produs al laşităţii masculine, a soţului care îşi prostituează soţia pentru a-şi asigura confortul şi bunăstarea, "Mici economii" sau "Diplomaţie"! Şi, să nu-mi spună oarecine că de la Caragiale multe s-au schimbat în societatea României! Pe hîrtie, poate; în realitatea socială, ioc! Violenţa este intrinsecă şi structurală şi atinge grade înalte de saturaţie în mai toate situaţiile care implică exerciţiul autorităţii, cu osebire cînd "supuşii" sunt de gen feminin! Violenţa împotriva fetelor şi a femeilor este tolerată, cu seninătate, de către toţi "beneficiarii" ei. În spatele oricărei reţele de prostituţie se află întotdeauna "un om al autorităţii"; în spatele reţelelor de copii prostituaţi, ori reduşi la statutul de cerşetori profesionişti se află întotdeauna "un om al autorităţii". Produsele subculturii, care a devenit cultura dominantă, sunt saturate de violenţă şi imnuri închinate eficienţei sale, înaltei sale valori de gratificaţie, de la filme, la produse "teatrale" şi de la "muzica" manelistă, la spectacolul cult. Pe Anna Netrebko, una dintre cele mai frumoase voci şi prezenţe feminine ale operei, în ultimul deceniu, din Traviata, pînă la Don Giovani şi de la Rusalka, pînă la Lucia di Lammermoor au dezbrăcat-o regizorii "setoşi de modernizări" încît o recunoaşte mai uşor cineva în furou, decît în rochie de seară!

Cît despre sex, cultura socială din România nu e departe de celebrul banc cu Radio Erevan: "Un ascultător întreabă: este adevărat că se poate face sex cu fereastra deschisă? Noi răspundem: este foarte adevărat, dar după unele păreri, este mult mai plăcut cu o femeie!"