Şi artiştii mor, nu-i aşa?

Norocul nostru este că, pînă să moară, se mai şi îmbolnăvesc. Oricît de cinic ar părea, acesta este adevărul! Fără sacrificiul celor care iau cu ei, pe patul de spital, lumina reflectoarelor şi a interesului public, şansa de a vedea expusă realitatea crudă despre starea societăţii în care trăim este tot mai mică. În cazul de faţă, cea a sis-temului care ar trebui să asigure sănătatea publică, fundament al capitalului social uman şi condiţie fără de care nu există nicio strategie de ieşire din criză, respectiv de dez-voltare, în orice perspectivă de viitor am privi lucrurile.

Spitalele din România nu mai sunt de mult "fabrici de sănătate". Degradarea a atins însă pragul la care suntem obligaţi să constatăm că au ajuns "fabrici ale morţii". De unde ni se trage, este simplu de explicat. Degradarea sistemului de sănătate în România s-a accelerat încă din anii "80 ai secolului trecut şi a urmat, fără greş, "curba de sacrificiu" impusă tuturor celorlalte sectoare strategice ale infrastructurii sociale: de la învăţămînt şi cultură, pînă la cercetare. În spitale, ca în toate sistemele instituţionale, comportamentul "managerial" cultivat, încurajat şi răsplătit de "înaltele autorităţi de partid şi de stat" era bazat pe două precepte demolatoare: "se poate/merge şi aşa", respectiv "cine se descurcă, bine; cine nu, nu-i bun de conducător". În lumea sanitară, instalarea acestor comportamente şi mentalităţi a înrădăcinat două surse permanente de degradare a actului medical: inocularea ideii că nu există limită sub care nu se poate coborî în materie de compromis profesional, iar pe plan instituţional, declanşarea unei competiţii pentru influenţă pe lîngă "mai marii zilei", pentru procurarea celor considerate necesare la un moment dat, într-un spital sau altul. Rezultatul, previzibil de altfel, a fost că nimeni nu avea tot ceea ce-i era necesar, niciodată, în schimb se putea lăuda, pentru un timp, că are ceea ce altora le lipsea!

După 1990, abordarea bramburistică a problemelor din sănătate, caracteristică tuturor guvernărilor pînă în ziua de azi, nu a făcut decît să alimenteze, încă şi mai copios, aceste surse ale degradării, să risipească fonduri uriaşe şi oportunităţi, continuînd în ritm accelerat degradarea de ansamblu a actului medical. Faptul că există incinte spitaliceşti care nu mai respectă, demult, normele de igienă publică, este o noutate doar pentru inocenţii care nu ştiu pe ce lume trăiesc. Dacă ia cineva regulile de igienă spitalicească impuse de Davila şi le compară cu "practicile curente" din spitalele României anului 2010, are toate motivele să se îngrozească. Nu ne calificăm nici pentru secolul XVIII, necum pentru XXI! Ne grăbim să adăugăm că spitalele şi instituţiile de îngrijire medicală nu sunt decît o componentă a unui sistem care are la vîrf instituţiile politice şi de guvernare, dar care nu poate funcţiona fără multe altele, cum ar fi cercetarea şi învăţămîntul de specialitate, educaţia publică etc. Era oare nevoie de "bolnavi speciali", cum sunt artiştii, pentru ca sistemul să abordeze problema "infecţiilor intraspitaliceşti"? Cu siguranţă nu, dacă instituţiile menite să supravegheze, să cerceteze şi să autorizeze funcţionarea acestora s-ar fi ostenit să dea calificative profesionale şi manageriale nu doar pe baza examenelor de secundariat, primariat sau doctorale, ci şi pe seama comportamentului instituţional certificabil prin practicile curente de igienă şi tratament, respectiv prin starea pacienţilor trataţi. Despre Institutul Cantacuzino se aude doar cînd ne ia prin surprindere cine ştie ce val epidemic sau, ca acum, cînd publicul află din presă că infecţiile nosocomiale pot produce victime în serie.

Toată lumea ignoră, însă, asalturile menite să desfiinţeze această instituţie din România, care s-au succedat fără oprire, din 1990 şi pînă în prezent. Abia acum cîteva luni, Preşedintele României declara că Institutul Cantacuzino este o componentă strategică a sistemului de apărare a sănătăţii publice, deci de securitate naţională. Între timp, însă, Ministerul Sănătăţii pare mai interesat de ceea ce nu poate să facă Institutul Cantacuzino, decît de ceea ce i-ar trebui, ca să facă ceea ce este esenţialmente necesar pentru sănătatea publică din România. Cîtă minte îi trebuie cuiva, cîtă viziune este necesară pentru a observa rolul de neînlocuit al unei asemenea instituţii în sistemul de sănătate publică al unei ţări civilizate? Nu multă, cu condiţia ca mintea respectivă să fie trează, ca somnul raţiunii să nu se aştearnă peste actul de guvernare, aşa cum se întîmplă de fiecare dată cînd lumea uită de ameninţările curente, în cazul de faţă la adresa sănătăţii publice, şi se leagănă în iluzia că "există mereu o soluţie disponibilă"! Există, pînă într-o zi, cînd vom băga de seamă, cu groază, că nu mai există!

Realitatea în care trăim nu este alt-ceva decît consecinţa perfect organizată a adormirii raţionalităţilor politicii şi a celor ce exersează actul guvernării. Dacă vi se pare că seamănă a coşmar, vă înşelaţi, tot ceea ce se întîmplă este perfect logic şi decurge din anestezia totală a raţiunilor pentru care este organizat sis-temul guvernării, în orice societate civilizată: raţiunea legii, menită să supună iraţionalitatea fărădelegii; raţiunea interesului/binelui public, menită să supună iraţionalitatea rezultantei competiţiei dintre constelaţiile de interese personale şi de grup; raţiunea asumării şi cultivării umanităţii nobile din noi, menită să supună monştrii ce ne asaltează de îndată ce ne închidem ochiul raţiunii: prostia şi nebunia, adică ieşirea din ordinea morală, fără de care oamenii şi societăţile lor sunt condamnaţi să reproducă, în această viaţă, iadul pictat, parcă în corespondenţă cu Goya, de Hieronimus Bosch în celebrul său triptic "Grădina deliciilor pămîntene".