Sic Tranzit Gloria Mundi

La Washington, după obiceiul locului, oricine are dreptul la 15 minute de glorie. Cum le foloseşte şi cîtă glorie obţine, este treaba lui. Maşinăria puterii nu se opreşte în loc, însă, pentru nimeni. Nici chiar pentru cei care se află la un moment dat "în scaunul şoferului"! Pînă să vedem ce va face Preşedintele României la Washington, ar fi de ştiut ce face America în vremea aceasta, ce probleme şi ce teme politice dezbate.

Punctual, problema este definită simplu: Irak! Ce facem cu Irakul? Cum gestionăm situaţia în continuare? Ne retragem, nu ne retragem? Ce punem în loc? Ce se alege din eforturile făcute pînă acum? Care va fi politica Americii în zonă, după perioada Irak? Fiecare participant la dezbatere adăugă o nuanţă, o tuşă, la acelaşi tablou irakian, care înglobează şi rezumă toate eforturile, succesele şi eşecurile actualei Administraţii Bush.

Pentru unii analişti politici, abordarea problemei irakiene prin prisma experienţei istorice recente a Americii este inevitabilă. Se vorbeşte despre "irakizarea" conflictului in Irak, ca o posibilă soluţie pentru reducerea implicării militare americane, pe teren, la fel cum, în perioada Administraţiei Nixon, s-a recurs la "vietnamizarea" conflictului din Vietnam. Politica curentă a Administraţiei Bush pare să fie influenţată şi tentată de o asemenea perspectivă. În treacăt, merită menţionat faptul că multe state europene care s-au opus intervenţiei militare în Irak susţin, indirect, o asemenea abordare: suntem gata să ajutăm forţele de ordine, instituţiile militare irakiene să-şi asume toate responsabilităţile, dar noi nu ne putem implica pe teren! Stephen Biddle, într-un articol cu titulul inspirat, "Privind Badgadul şi gîndindu-ne la Saigon", pune în lumină erorile de fond ale acestei abordări. Irakizarea conflictului, prin retragerea masivă de pe teren a forţelor armate americane şi ale aliaţilor lor, ar ridica ultima piedică în calea unui conflict de tip "comunitaro-religios" - şiiţi-suniţi-kurzi - purtat pînă la suprimarea fizică a uneia sau chiar a două dintre comunităţi. Irakul ar putea repeta scenariul confruntărilor tutsi-hutu din Ruanda. Este aceasta soluţia pe care o putem contempla "raţional"? Pe de altă parte, Larry Diamond discută unele din soluţiile propuse de Biddle, mai ales cele bazate pe implicarea forţei Americii în modelarea prin forţă a relaţiilor dintre cele trei comunităţi care se confruntă deja pe tot teritoriul irakian, lăsînd cel puţin 1000 de morţi pe teren, în fiecare lună. Încercarea Americii de a manevra "balanţa de forţe" dintre părţi, în speranţa obţinerii unor poziţii rezonabile de negociere şi o stabilizare a situaţiei este la fel de periculoasă, dacă nu chiar mai periculoasă decît retragerea pur şi simplu a trupelor.

Alte analize discută argumentele cu care Administraţia Bush continuă să-şi susţină punctul de vedere conform căruia "intervenţiile militare menite să promoveze libertatea şi democraţia sunt justificate", mai mult, ele au dat roadele de care ne bucurăm astăzi, în cazul Germaniei sau al Japoniei post-belice. James Dobbins, directorul Centrului pentru Politici de Apărare şi Securitate al RAND, susţine că aceste comparaţii nu sunt coerente cu situaţia din Irak. Mult mai adecvate ar fi fost apropierile şi modelările dacă s-ar fi folosit cazul Iugoslaviei şi al Kosovo. Iar rezulatele comparaţiei ar fi fost mult mai puţin încurajatoare.

Chaim Kaufman, profesor asociat de relaţii internaţionale la Universitatea Lehigh, susţine că orice soluţie politică trebuie să ia în considerare cele trei conflicte care se derulează simultan şi suprapus în Irak: cel dintre forţele amricane şi insurgenţii anti-guvernamentali, cel dintre kurzi şi celelate comunităţi din nordul Irakului şi cel dintre arabii suniţi şi cei şiiţi, care se desfăşoară mai ales în partea centrală a Irakului. Pentru o altă autoritate în domeniul studiului politicii externe, Leslie Gelb, soluţia capabilă să salveze în acelaşi timp politica americană şi stabilitatea Irakului ar putea fi mai degrabă "regionalizarea" puternică a structurii politice şi administrative a Irakului. În locul încercării de a construi un guvern central puternic, subminat în permananţă de luptele comunităţilor şiite, sunite şi kurde, reconfigurarea Irakului pe baza constituţiei existente, în sensul creării unei "federaţii slabe a părţilor/regiunilor puternice", ar putea oferi mai multe şanse păcii şi stabilităţii.

Poţi să fii, poţi să nu fii de acord cu ideile şi argumentele dezbaterii pe care am invocat-o, găzduită luna aceasta de celebra revistă americană de politică externă "Foreign Affairs". Rămîne însă un lucru absolut remarcabil. America discută, dezbate, abordează critic, din perspective foarte diverse problemele ei strategice de politică externă şi de securitate. Spre deosebire de România, America are o elită intelectuală specializată pe domeniul politicilor de securitate şi al relaţiilor internaţionale, care, deşi structurată pe aliniamente politice, republicani - democraţi, formează o "entitate gînditoare" coerentă. Rolul ei, pe care şi-l asumă cu profesionalism şi curaj este acela de a scruta realitatea şi rezultatele politicii curente, pentru a creiona şi fundamenta soluţiile de termen mediu, pentru viitoarele mandate de guvernare. Pentru asta, are la dispoziţie fonduri, instituţii de pregătire, instituţii de dezbatere şi formulare a politicilor, reviste şi publicaţii care se adresează deopotrivă politicienilor, formatorilor de opinie şi publicului interesat.

Şansa lui Traian Băsescu de a-şi construi gloria la Washington nu este foarte mare. Ar putea să şi-o îmbunătăţească simţitor pe cea de la Bucureşti, dacă ar învăţa ceva din lumea în care, 15 minute, a avut dreptul său la glorie.