Sindromul broaştei ţestoase

Suntem cufundaţi în criză, asemenea broaştei ţestoase, încă vii, ca să iasă supa bună! Condiţia ca bietul animal să nu se răzvrătească îm­potriva tratamentului la care este supus de poftele culinare ale barbarilor reprezentanţi ai unui "regn superior" este ca focul să fie suficient de mic. În acest fel, ea nu înregistrează diferenţele de la o treaptă de temperatură la alta, decît atunci cînd este prea tîrziu şi a fost deja opărită. Nu-i rămîne decît să-şi dea obşteşcul sfîrşit, spre delectarea odioasă a amatorilor de asemenea delicatese.

De unde am aflat? Direct de la sursă, din declaraţiile pline de miez ale celor care ştiu mai multe despre supa asta numită criză, decît noi şi legumele cu care împărţim oala!

Nu vi se pare semnificativ? De la o vreme, nimeni nu mai vorbeşte despre cauzele crizei! Nici în presa de consum, nici în spaţiul "select" al specialiştilor. Dacă aş fi mai pornit, aş spune că subiectul a fost pus sub embargou. Dovada? Cei care în­cearcă să-l mai abordeze (atunci cînd mai sunt, totuşi, băgaţi în seamă!), sunt trataţi, fără menajamente, ori drept nebuni, "lasă-mă domnule, habar n-ai ce spui!", ori drept saltimbanci, "cui îi arde domnule de giumbuşlucurile dumitale, nu vezi că avem lucruri grave de discutat?!" La nivel politic, jocul chiar are aerul de circ: unii au rămas cu degetul acuzator întreptat spre Statele Unite, Statele Unite spre Europa şi China, China spre Japonia, Japonia spre Rusia, Rusia spre... etc.

Nici discuţia despre soluţiile ieşirii din criză nu e mai animată, ori mai veselă decît una de parastas! (înainte de ţuică, desigur!). Soluţiile clasice şi neo keynesiene ar fi bune, dar nu sunt prea mulţi cei care au mijloacele şi curajul să le pună în practică, aşa că preferă să le discute punctele slabe; soluţia tipăririi de monedă şi-a epuizat de mult valenţele şi credibilitatea, iar în curînd vor fi culese şi fructele ei amare; eliminarea din joc a dolarului ar tenta pe unii, dar şi dacă nu le iese "jucăria", "deranjul" ar putea să coste cu mult mai mult decît nu face!; testul unei întoarceri de avarie la "etalonul aur" a creat o asemenea bulă speculativă pe metale preţioase, încît s-au speriat pînă şi speculatorii cei mai înrăiţi; politicile de austeritate, a aflat pînă şi Barroso chestia asta!, nu produc decît recesiune, adică noi condiţii, încă mai favorabile, pentru prelungirea şi adîncirea crizei... şi lista cu soluţii s-a cam încheiat! Ce mai rămîne de discutat, atunci?

Aţi ghicit: cît o să dureze criza! Ultima strigare la licitaţie, Doamna Merkel: cel puţin zece ani! Eu sunt competitiv şi dau mai mult: douăzeci de ani! Nu pentru că aş fi mai optimist din fire, ci pentru că încerc să învăţ ceva din cărţile din care încerc să-i învăţ şi pe alţii! Aşa m-am întors, deunăzi, la clasica analiză a lui E. H. Carr dedicată crizei celor douăzeci de ani - 1919-1939. Dincolo de orice eroziuni ale timpului şi ale perspectivelor idelogice asupra perioadei respective, textul rămîne printre puţinele repere neclintite ale studiului social, din două motive: în primul rînd pentru că e scris "din oală", adică pe măsură ce criza se derula, iar în al doilea rînd pentru frumuseţea, echilibrul, simplitatea şi eficienţa structurii conceptual-metodologice care îl susţine! Nu-i de mirare că exemplul a rămas pînă astăzi singular!

Ce asemănări pot exista între situaţia, coordonatele şi actorii politici ai anilor 1919-1939 şi ceea ce se petrece cu lumea în care trăim, să spunem, din 2008 încoace? La nivel structural, două elemente îmi par esenţiale: atunci, ca şi acum, societăţile din nucleul principal al sistemului economico-politic, care articula sistemul mondial, erau pradă unei crize, iar conştiinţa existenţei crizei era la fel de acută ca şi fenomenul, însuşi! Criza era un indicator puternic al epuizării unui model de structurare a relaţiilor sociale, de la cele economice şi politice, la cele internaţionale. Soluţiile depăşirii modelului erau vizibile, ca şi consecinţele pentru cei care aveau să fie "pierzătorii istoriei". În consecinţă, soluţiile "naturale" au fost ocolite, respinse, amînate. Atunci, ca şi acum, strategiile politice prin care s-a căutat depăşirea crizei au fost bazate pe algoritmul transpoziţiei! Pentru că soluţiile găsite, la nivelul la care s-a produs criza, nu au fost considerate convenabile, criza a fost împinsă, transpusă în altă cheie, la un alt nivel şi, din nivel în nivel, s-a ajuns la cel inter-statal! "Soluţia" la care au recurs politicienii, în acest areal, a fost cea a "reglementării prin război"! Rezultatele istorice sunt cunoscute!

Criza, conştiinţa crizei, iminenţa unei schimbări de paradigmă la nivele structurale ale societăţii - de la resurse, la tehnologii şi sisteme de organizare -; recursul la aceleaşi strategii ale transpozării crizei, ale retranslaţiei dintr-un domeniu într-altul şi de la un nivel la altul, lupta surdă şi lipsită de perspectivă dintre pierzătorii schimbării şi cei care s-au plasat deja în punctele privilegiate din care schimbarea va putea fi valorificată - putere, bogăţie, prestigiu social; toate acestea sunt semnele echivalenţei situaţionale dintre celor două perioade de istorie. Singura deosebire ar putea interveni în mecanismul precipitării schimbării. De data aceasta s-ar putea să nu fie un război susţinut de panoplia mijloacelor militare, ci de unul care recurge doar la mijloacele economice şi politice. Cealaltă posibilitate este precipitarea schimbării de paradigmă, ca urmare a unui colaps economico-instituţional masiv, care ar echivala cu o întoarcere (temporară?) a lumii, la soluţii care combină specificul perioadelor pre-moderne, cu cele autentic post-moderne. Şi o variantă şi cealaltă se aşază în ecartul celor două decenii, ba chiar tolerează unul ceva mai larg!

La bună vedere, deci, în 2028! Mă rog, dacă pînă atunci supa nu e gata! Dacă este, atunci e simplu: noi nu mai suntem broaşte ţestoase vii, ci carne fragedă în farfuria cine ştie cărui gurmand, cu dare de mînă!