Soarta luminiţei

Unul dintre cele mai fascinante personaje al tranziţiei româneşti este fără îndoială "luminiţa". Un soi de "Ileana Cosînzeana" altoită cu "Fata Morgana". Adică, "era pe cînd nu s-a văzut, azi o vedem şi nu e", vorba poetului. În anul acesta electoral, "luminiţa" este PSD-istă!

Refuzul guvernării de a-şi recunoaşte eşecurile şi încercarea disperată de a crea iluzia reuşitei fac din ea unealta predilectă a campaniei electorale bazată pe reţeta simplă a "îmbrobodirii" populaţiei. Cum se apropie sorocul alegerilor, toate măsurile, planurile, programele şi strategiile de guvernare sînt date uitării pentru că şi-au îndeplinit menirea: aceea de a crea iluzia că cineva acolo sus are grijă "de ţară şi de noi". Despre rezultatele guvernării cine mai are timp să vorbească în campanie! De aici încolo, întră în funcţiune "maşina de zgomote şi imagini" pusă să dea viaţă mitului. Încă un mandat-două şi suntem la capătul tunelului; nu vedeţi, luminiţa este acolo!

Realitatea se vede însă hidoa-să şi se răzbună, aici, de cealaltă parte a aceluiaşi tunel. Utilităţile publice, de la banalul încălzit al locuinţei, la transport şi îngrijirea sănătăţii au devenit un lux pentru majoritatea populaţiei României, la acest început de secol XXI. Cheltuielile unei familii pentru alimentaţia minimală, medicamente şi întreţinere depăşesc deja de mai multe ori valoarea a două salarii medii din România, lăsînd la alegerea "democratică" a fiecăruia soluţia: să nu mănînce, să nu-şi plătească întreţinerea sau să uite de reţeta cu medicamentele pe luna curentă. Pensionarii României, cu excepţia cîtorva mii de privilegiaţi, nu pot trăi din veniturile lor şi au de ales între a muri mai devreme şi a fi "subvenţionaţi" de alţi membri ai familiei, sau ai comunităţii în care îşi duc zilele. Tot mai multe salarii se trans-formă în "compensări şi ajutoare", iar şansa de a găsi un loc de muncă scade pe zi ce trece, pentru fiecare şi oricare dintre cetăţenii unei Românii care se afundă dramatic în mlaştina subdezvoltării. Cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi anul nou, statisticile ne-au spus clar: un român dintr-o mie şi-a petrecut revelionul "în lume". Ceea ce nu spun statisticile este ce s-a întîmplat cu ceilalţi 999 de români. O treime au putut probabil să-şi ofere un "revelion acasă" cu cele de cuviinţă, altă treime au lăsat-o mai moale cu sărbătorile şi nu au ieşit din "strictul necesar", iar cei din ultima treime au uitat de mult de petreceri şi revelioane, pentru că bugetul propriu nu le permite aşa ceva. Numărul real al celor care trăiesc azi, în România, sub pragul sărăciei se apropie dramatic de jumătate din populaţia ţării. Iar, dacă acesta ar fi preţul necesar pentru a crea premisele unei relansări strategice a economiei româneşti, încă ar mai fi o speranţă. În realitate el este preţul plătit pentru incoerenţa unei societăţi care aşteaptă totul de la "guvernare", dar nu îi cere socoteală niciodată de nimic; în care singurul mod de a-ţi spori bunăstarea este asocierea cu instituţiile, afacerile şi oamenii guvernării, cu condiţia, evident, să nu-ţi pese prea mult de principii morale, legi şi alte amănunte la care se uită doar "proştii" sau cei ce preferă "să stea în tribună". O Românie în care logica guvernării este aservită intereselor locale şi de grup, cu finalitatea unică de a spori averea personală şi puterea de consum a unuia în defavoarea celorlalţi 999.000. Iar pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus "social-democraţie", stindardul sub care PDS doreşte să convingă electoratul că are tot interesul să rămînă în continuare pentru că, nu-i aşa, "luminiţa de la capătul tunelului" abia aşteaptă marea întîlnire cu istoria. Între timp, corifeii social-democraţiei se dis-trează şi ei cum pot, ca omul în vacanţă, mai o vînătoare, mai un chef. Cine plăteşte oare toate acestea? Desigur nu domniile şi prea-guvernătoriile lor. Dacă eşti ministru, ori prim-minis-tru, fie şi la vînătoare, tot în interesul ţării se cheamă că te afli. Aşa că benzina maşinii de protocol, salariul şoferului, al SPP-istului, al gonacilor şi îngrijitorilor de arme etc îl plăteşte onor bugetul. Cazarea şi masa se susţin din fondurile de protocol ale instituţiilor res-pective, ori locale, puşca şi costumul l-ai primit cadou, ca o mică atenţie de la "cei care ştiu să-ţi aprecieze meritele", iar taxa pentru vînătoare va fi fost achitată probabil din "pensia mătuşii", pentru că oricine are dreptul la o mătuşă, chiar şi un prim-ministru. Ne întrebăm cine a plătit cheltuielile îngrijirii medicale de urgenţă acordate domnului ministru care s-a accidentat la vînătoare! Desigur, fondul asigurărilor de stat. De ce nu şi-a susţinut domnul Sîrbu din bugetul personal cheltuielile de îngrijire medicală pentru prostia pe care a făcut-o în timpul său liber şi pentru dis-tracţia personală? este o întrebare inutilă şi oarecum nelalocul ei, într-o societate atît de impregnată de valorile social-democraţiei, cum este cea a noas-tră. Una în care domnii miniştri care se împuşcă la vînătoare au dreptul la toate îngrijirile necesare, pe banii asigurărilor sociale, iar pensionarii care trebuie să trăiască dintr-un milion o lună au dreptul să stea cîte douăzeci de ore la coada de la farmacie, în prima zi a noului an, cu speranţa deşartă că o să apuce măcar o parte din "compensate".

Cum spuneam, realitatea se răzbună, dar parcă mai mult pe cei care îngăduie cu atîta largheţe abuzurile şi eşecurile guvernării, decît pe cei care profită de pe urma lor. O fi ştiind ea, realitatea, de ce! Poate şi pentru că de întreţinerea şi exploatarea electorală cu succes a reţetei "luminiţa" sunt responsabili mai degrabă cei ce pun voturile în urnă, decît cei care se ocupă cu regia spectacolului de "sunet şi lumină" botezat campanie electorală!