Socialismul este gata pentru victoria finală şi asupra poporului francez

Visul de aur al omenirii a găsit un teren deosebit de fertil în actuala criză financiară. Nu mai contează că a produs atâta suferinţă la nivel mondial.

Speriaţi de criza financiară şi aus-teritate, francezii l-au ales pe socialistul François Hollande să ocupe fotoliul prezidenţial, iar acum sunt doar la un pas de o premieră istorică: majoritate socialistă absolută în cele două camere parlamentare.

Bloomberg scrie că "Hollande trebuie să aştepte până la 17 iunie pentru a şti dacă va avea majoritate absolută sau va avea nevoie de aliaţi în parlament". Care sunt aceştia? Frontul de Stânga şi Verzii, formaţiuni politice care apreciază că planurile noului preşedinte pentru creşterea cheltuielilor şi taxelor sunt prea timide. Se pare că Franţa a votat, într-adevăr, schimbarea, iar acţiunile de politică economică nu s-au lăsat prea mult aşteptate.

Sub presiunea promisiunilor electorale, noul guvern a venit rapid cu o soluţie pentru creşterea alarmantă a şomajului, care a depăşit recent 10% şi a ajuns la un nou maxim de la introducerea monedei unice. Triada acţiuni - consecinţe - responsabilităţi nu pare să fi contat prea mult în alegerea soluţiei. Probabil că s-au gândit deja pe cine să dea vina.

În loc să se concentreze asupra adevăratelor cauze ale şomajului, Michel Sapin, Ministrul Muncii în cabinetul condus Jean-Marc Ayrault, a propus o măsură cu adevărat "revoluţionară" pentru combaterea acestui flagel al "capitalismului". Conform unei ştiri recente de la Reuters, Sapin a declarat că "ideea principală este să facem concedierile atât de scumpe încât să nu mai merite efortul".

Oare până unde vor să ajungă, având în vedere că reglementările de pe piaţa muncii sunt deja foarte dure, iar concedierile sunt aproape imposibile, mai ales pentru companiile cu mai mult de 50 de angajaţi?

Înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale, presa din Franţa a scris de mai multe ori despre presiunile exercitate de Sarkozy asupra companiilor, pentru a amâna concedierile masive în timpul campaniei electorale. François Hollande promitea, tot atunci, că va discuta cu reprezentanţii mediului de afaceri pentru a găsi soluţii alternative concedierilor colective.

Din păcate, cei doi reprezentanţi ai clasei politice franceze, indiferent de culorile pe care le afişează, au dovedit şi dovedesc acelaşi grad de ignoranţă cu privire la mecanismele care pot conduce la creşterea avuţiei naţionale.

Tot ceea ce pot face aşa-zisele autorităţi pentru a promova dezvoltarea economică este să nu o împiedice prin împovărarea muncii şi a capitalului cu taxe şi restricţii aberante.

Crearea avuţiei nu poate fi decretată de la nivelul înalt al autorităţilor statului. Procesul este alimentat de interacţiunea producătorilor şi a consumatorilor, prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor individuale.

Dacă avuţia nu poate fi creată prin legi şi decrete, nu acelaşi lucru se poate spune despre distrugerea ei. În ultimele decade, autorităţile statale s-au angajat cu furie tocmai pe această cale, atât prin manipularea agresivă a dobânzilor şi demonetizarea banilor cât şi printr-o avalanşă fiscală fără precedent, care a îngropat iniţiativa privată.

Ca urmare a exploziei creditului ieftin de la înfiinţarea zonei euro, companiile din Franţa au acumulat datorii de 152% din PIB, conform ultimelor date de la FMI, iar sistemul financiar de 169% din PIB.

Capacităţile de producţie generate de ploaia banilor ieftini se dovedesc acum excedentare, reflectând alocarea defectuoasă a capitalului. Poate că exemplul cel mai bun îl reprezintă capacităţile excedentare din sectorul auto, a cărui piaţă europeană de desfacere a cunoscut o contracţie masivă, în condiţiile restricţionării tot mai severe a creditării.

Cum poate arăta procesul de restructurare al giganţilor auto francezi Renault şi Peugeot, dacă presiunile politice fac imposibilă reducerea capacităţilor excedentare? Bloomberg scria, la începutul lunii mai 2012, că "intervenţia guvernului francez, care a ajutat Renault şi Peugeot să treacă pes-te criza financiară din 2009, riscă acum să le împingă şi mai mult în spatele rivalului Volkswagen, prin împiedicarea procesului de reducere a capacităţilor excedentare".

Articolul Bloomberg reflectă, practic, evoluţia legăturii tot mai strânse dintre marile corporaţii şi stat, nu doar în cazul Franţei, proces care a eliminat aproape complet şi ultimele caracteris-tici ale unui sistem capitalist funcţional.

Susţinerea celor doi producători de automobile de către guvernul de la Paris, în numele salvării locurilor de muncă, a împiedicat restructurarea, iar dezechilibrele şi datoriile s-au acumulat, în condiţiile în care pieţele de desfacere înregistrează contracţii tot mai mari.

Unde vor mai vinde producătorii francezi maşinile? În Brazilia, unde guvernul încearcă să repornească creditul auto printr-o nouă relaxare a condiţiilor de creditare? Sau poate în China, unde dealerii auto se confuntă că o creştere accelerată a stocurilor?

Analistul financiar Mike Shedlock, de la Sitka Pacific Capital Management, apreciază că noua propunere a guvernului francez reprezintă un act de "nebunie economică", ale cărui consecinţe vor fi dezastruoase, iar Franţa se va aşeza curând la coadă pentru un bailout.

În opinia lui Shedlock, aprobarea de către Parlament a propunerii va conduce la accelerarea concedierilor înainte de intrarea în vigoare a legii, iar companiile vor trece la mutarea agresivă a noilor locuri de muncă în străinătate.

Efectele negative cele mai importante se vor regăsi, însă, la nivelul firmelor mici. Cele existente vor fi prea înspăimântate să mai angajeze, pentru că vor pierde în totalitate controlul cos-turilor, iar cele potenţiale nu se vor mai materializa. Adică efectul asupra pieţei muncii va fi exact contrar celui dorit de autorităţi.

Cu toate acestea, guvernul francez va continua să lupte cu hotărâre împotriva capitalismului, prin eliminarea măsurilor de austeritate şi suprataxarea bogaţilor, pe fondul promovării populiste a luptei de clasă, înţeleasă în sensul ei marxist.

Oare mai sunt francezi care să-şi amintească teoria luptei de clasă a lui Charles Comte şi Charles Dunoyer, apărută înainte de "inventarea" lui Marx? Cei doi adepţi ai lui Jean-Baptiste Say au definit-o ca o luptă între clasele care au acaparat puterea statului şi cele care sunt asuprite prin exercitarea acestei puteri, după cum scrie Murray Rothbard în tratatul său "Austrian Perspective on the History of Economic Thought".

Rothbard arată că "exercitarea puterii statului, prin taxare, reglementări şi controale, dar şi alocarea subvenţiilor şi privilegiilor reprezintă instrumente prin care sunt create conflictele între conducători şi cei conduşi".

Oare cum au văzut Comte şi Dunoyer aşa de bine lumea politică şi economică din acest secol, în urmă cu pes-te două sute de ani? O lume în care cei care au capturat statul îl folosesc cu impunitate pentru a-şi acoperi falimentele, prin impunerea unei austerităţi unidirecţionale asupra populaţiei?

O analiză recentă de la Credit Suisse arată că Franţa mai are, poate, două luni până când pieţele vor realiza dimensiunea problemelor cu care se confruntă acest pilon al zonei euro. Deocamdată costurile de finanţare ale guvernului au scăzut semnificativ, în condiţiile în care investitorii caută refugii în faţa crizei.

Dar până unde pot merge impulsurile iraţionale ale fricii, dacă obligaţiunile Franţei au ajuns să fie privite astfel? Şi, mai ales, cum va arăta trezirea sub duşul rece al realităţii?