Soţul văduvei

În secolul al XVIII-lea exista o practică interesantă în Marina Regală (Royal Navy). Pentru fiecare 50 sau 75 de marinari de pe o navă, căpitanul mai adăuga în registre un nume oarecare. În dreptul acestuia scria "soţul văduvei" (widow's man). Cu toate că aceşti marinari erau fictivi, Marina Regală le plătea soldele exact ca în cazul marinarilor adevăraţi. Scopul acestei manevre era simplu: banii adunaţi astfel reveneau văduvelor marinarilor care şi-ar fi pierdut viaţa în timpul misiunii respective.

Ceea ce numim astăzi "asistenţă socială" nu a aşteptat secolul XX şi instituţiile sale. Schemele de întrajutorare au o vechime considerabilă în Europa. Cu toate acestea, cazul "soţului văduvei" ne arată şi cât de diferite erau aceste scheme faţă de "asistenţa socială" proprie Statului contemporan. Pentru oamenii din Marina Regală, întrajutorarea este justificată doar în caz de deces. Ideea că o familie ar trebui să primească bani de la alţii doar pentru a-şi spori confortul le-ar fi părut acelor oameni nu doar bizară, ci chiar imorală.

Altă diferenţă. "Soţul văduvei" nu presupune instituţii separate şi reglementări complicate. Este o schemă administrată direct de echipajul navei şi probabil a apărut spontan. Singura interferenţă a Amiralităţii a fost stabilirea unui raport între numărul de membri ai echipajului şi numărul de "soţi ai văduvelor" care puteau fi înscrişi în registre. În fond, solda marinarilor din flota militară era plătită din ceea ce noi am spune astăzi că erau "bani publici". Dar altfel, pentru un observator neavizat, existenţa unei scheme de întrajutorare nici nu poate fi bănuită din examinarea registrelor navelor militare de atunci. Confuzia s-a perpetuat chiar şi până în secolul XX, când efectivele navelor istorice sunt uneori indicate în formaţie completă, ignorându-se faptul că unii dintre aceşti marinari existau doar pe hârtie.

Spre deosebire de instituţiile şi legile noastre contemporane, cele ale secolului al XVIII-lea englez erau extrem de adaptabile. Iar oamenii se asociau cu o mai mare uşurinţă şi abilitate. Spre deosebire de aceştia, mulţi dintre cetăţenii lumii moderne au ajuns să aibă nevoie de un Stat asistenţial care să îi ia de mână şi să le completeze cecuri.

În anii regimului comunist exista o schemă spontană, celebra "roată". Pentru cei mai tineri dintre cititori, trebuie spus că "roata" presupunea că fiecare angajat (evident, dintre aceia care doreau să participe) contribuia cu o sumă fixă lunară. Dacă salariul era, să spunem, 2.000 de lei, atunci partea fiecăruia putea fi 100 de lei. Dacă erau 10 angajaţi care participau, atunci în fiecare lună se strângeau 1.000 de lei. Această sumă revenea fiecăruia dintre participanţi, pe rând. Ideea era că renunţai lunar la o mică sumă pentru a lua, cam o dată pe an, o sumă mai mare.

Mi-am amintit de "roată" zilele trecute, atunci când am citit despre "soţul văduvei". Primul impuls a fost să recunosc că a existat, chiar şi în anii comunismului, un impuls robust spre auto-organizare, exemplificat de existenţa "roţilor" (care erau, din câte realizez, foarte frecvente înainte de 1989).

Cu toate acestea, după o reflecţie, am ajuns la concluzii mai degrabă opuse. "Roata" nu a fost o schemă de întrajutorare, ci mai degrabă o formă de a ne fura căciula unul altuia. Banii primiţi erau tot banii din buzunarul propriu. Minus inflaţia, de fapt. Şi minus ratele de la CEC acumulate dacă i-ar fi constituit, fiecare, ca depozit.

Ceea ce ne duce la o chestiune de psihologie. Dacă economic vorbind nu avea nici un sens să participi la "roată", atunci de ce era atât de populară?

Explicaţia ţine de mentalitatea participanţilor. Aceştia preferau să aducă acasă mulţi bani o dată pe an, chiar dacă primeau mai puţin în toate celelalte luni, decât să primească ceva mai mult, lună de lună.

Totuşi, suma - în cele din urmă - este aceeaşi. De aceea, cred că explicaţia este ceva mai complicată. În fond, obţin acelaşi lucru în mână dacă economisesc 11 luni, fără să mai fac "roata" cu banii colegilor.

Ceea ce explică "roata" este o erodare a sentimentului de proprietate privată. Între banii mei şi banii colegilor începe să nu mai fie o diviziune atât de clară. "Ce este al tău este şi al meu: când vine momentul!" - aceasta pare să fie deviza. Modul în care circulă banii în "roată" seamănă cu felul în care studenţii, la cămin, îşi mănâncă unul altuia mâncarea din frigider.

Comparaţi cu schema din Marina Regală. Banii sunt alocaţi în funcţie de merit, familiilor celor care au făcut sacrificiul suprem.

Probabil că aici este conceptul-cheie, care lipseşte în atâtea discuţii recente despre Stat, despre redistribuire, despre impozite, despre asistenţă. Meritul. Nu "nevoia", nu "bunăstarea" (welfare), nu "nivelul de trai". Meritul moral.

Pentru oamenii secolului al XVIII-lea, asistarea celorlalţi era adesea motivată de milă şi de pietate. Pentru noi, adesea, doar de calcule materiale. Aceasta este diferenţa la care merită, cred, să medităm.