Timpul politicii

Dincolo de aparenţa timpului unic, acesta se divide în forme cvasi-infinite. Este un timp al lumii şi altul al individului, un timp al vieţii şi altul al morţii, un timp al adevărului şi altul al minciunii, un timp al societăţii şi altul al economiei şi aşa mai departe. Uneori acestea pot fi compatibile, iar alteori incompatibile, pot fi sincronizate sau desincronizate, dar oricum ar fi toate aceste timpuri au o relaţie cu politica şi timpul ei. Dar această relaţie este ignorată sau ocultată, astfel că marea majoritatea a oamenilor nu par să fie conştienţi că timpul lor este şi un timp politic. Nu doar că timpul oamenilor se petrece în acelaşi moment cu timpul politicii, ci este de-a dreptul integrat în acesta. Şi parcă niciodată acest lucru nu a fost mai clar ca în perioada pandemiei când timpul politic a impus ritmul tuturor celorlalte. De data asta, acele domenii care îşi revendicau autonomia sau chiar independenţa de politică, tinzând să transforme timpul lor în timpul lumii - timpul economic, timp social, timp administrativ etc. - au fost reduse la forme ale aceluiaşi timp hegemon. Căci, precum ne releva Aristotel acum 2500 de ani, politica este organizarea polisului, iar în afara acestuia nu poate exista nimic.

Dar timpul politicii nu este unul absolut şi general, ci, ca toate celelalte, un timp psihologic. Toate actele, toate stările sufleteşti ale omului politic se petrec într-un timp interior care-l va influenţa. Pentru a desluşi timpul politic trebuie să decriptăm visele, temerile, suferinţele şi iluziile politicienilor, în special ale celor care iau deciziile. Frica de moartea politică obsedează orice carieră de politician şi-l transformă într-o specie aparte de om, ancorată în efemer. Ori, tocmai această capacitatea de a se ridica dincolo de cotidian face diferenţa între om politic şi politician.

Obligat de democraţia electorală să se afle într-o competiţie continuă pentru cucerirea mandatelor, politicianul este obsedat de cifrele, şi mai ales de cifrele sondajelor de opinie. Ceea ce creează o relaţie obsesivă a politicii în raport cu timpul. Timpul de care dispune politicianul este scurt, abrupt şi intens. Iar într-o democraţie, chiar şi în una parţială ca cea de la noi, toate acestea se întâmplă pe un fundal de incertitudine şi de rotaţie la guvernare. Căci democraţia stabileşte o temporalitate singulară, punctată de termene electorale, care se impune tuturor. Doar dictaturile nu au obsesia timpului, ci a eternităţii. Mai bine decât multe alte instrumente, această relaţie cu timpul ne ajută să deosebim liderul autoritar de cel democrat.

Există o logică specifică a temporalităţii politice dependentă de gradul de politizare şi depolitizare a societăţilor contemporane. Iar criza Covid19 a depolitizat societăţile noastre, căci decizia politică de confinare a influenţat pe toată lumea, afectându-l şi pe cel mai izolat sau neinformat dintre oameni. Nicicând în istoria umanităţii nu s-a mai întâmplat astfel, nici măcar în cazul marilor conflagraţii mondiale care au zguduit lumea şi au transformat secolul trecut.

Simplificând, de dragul analizei, putem identifica trei timpuri ale politicii: timpul alegerilor, timpul instituţiilor şi timpul deciziilor publice. Sunt trei timpuri succesive prin care politicianul se apropie şi îşi aproprie guvernarea. Iar când vreme deciziilor vine, atunci calitatea unui politician se relevă. Iar pandemia provocată de SARS-CoV2 a arătat şi dovedit că doar cei ce sunt profesionişti şi responsabili pot face faţă unei situaţii de criză în care trebuie să ia decizii privind viaţa şi moartea unor oameni.