Umbra lui Putin la porţile Iadului

Dumnezeu a creat lumea în şapte zile. Din haos. Mai mult ca sigur, zilele acestea, Putin se simte cu mult deasupra lui Dumnezeu. De ce? Păi, cam tot în atîta timp, dacă nu chiar mai puţin, "EL" a creat Haosul! Cu imaginile dezastrului din Ucraina în faţa ochilor, cui i-ar mai veni să se amuze de bancul acesta, adaptat aici de circumstanţă, care circula pe vremea împuşcatului? Nimănui! Snoava trimite acum într-un univers de sensuri întunecat, sinistru. De unde, inevitabila întrebare: din ce izvor, care sursă, ce resorturi scot la suprafaţă această revărsare de Rău în formă pură, acest apocaliptic potop al distrugerii cu tot dinadinsul şi cu cea mai rea intenţie, de moarte violentă şi neîmputernicită de rosturile fireşti ale cursului vieţii unor copii, tineri, femei şi bărbaţi în puterea vîrstei, de haos în viaţa a milioane de oameni cu avutul şi viaţa risipite, scufundaţi în deznădejde, izgoniţi din casele lor în bejenie?

Cele mai multe răspunsuri se îndreptă spre Putin însuşi. Monstrul zămislit în clocita zeamă amniotică a ideologiei kagebiste, hrănit şi împuternicit mai apoi, mandat după mandat, de nemulţumirea şi deziluziile milioanelor de ruşi care au trăit experienţa ieşirii din comunism ca pe unul dintre cele mai mari eşecuri colective ale istoriei lor. Din spiritul de revanşă al unor elite ale puterii, vechi şi noi, care s-au văzut îndepărtate de la masa mai marilor lumii, a deciziilor care formează liniile de structură ale lumii menite să ia locul celei zămislite de trei războaie mondiale, dintre care ultimul jucat doar "la rece". Cu Rusia mereu în rol principal. În virtutea puterii sale militare, cu deosebire cea nucleară, Rusia nu poate accepta doar un rol secundar în maşinăria lumii care se ridică în secolul XXI.

Şi, dacă unii s-au gîndit să o pună "la masa servitorilor", atunci rău s-au gîndit, căci Rusia lui Putin vrea şi poate să se aşeze la masa stăpînilor. Chiar şi cînd nu este invitată, chiar dacă pentru asta trebuie să răstoarne casa, masa şi ograda, cu dosul în sus! Ca o circumstanţă ajutătoare pentru întregirea acestui tip de explicaţie, ipoteza că omul şi-a pierdut nu una, ci mai toate doagele. Ca în orice patologie paranoidă clasică, pacientul trăieşte într-un univers unic, al lui, pe care îl secretă, în care doar premisele fundamentale sunt eronate, restul se încheagă într-o logică consecventă şi aparent fără fisuri.

Alte răspunsuri arată cu degetul spre politica cea mare de la Washington, spre planurile celor care au "calculat" că a sosit timpul ca Rusia să fie scoasă din jocurile principale şi căreia i-au destinat un rol de "putere regională". Fără să se preocupe prea amănunţit de implicaţiile politice, de costuri şi de consecinţe, fie pentru că le-au crezut nesemnificative, fie pentru că pur şi simplu le-au ignorat. Din ignoranţă, lene de gîndire, comoditate ori interes....prea puţin mai contează, azi. Nu o spun eu, ci mai toţi criticii "liberalismului hegemonic", cum a botezat John Mearsheimer ("The great delusion", 2018) politica articulată în cuiburile "uliilor" republicani, imediat după căderea zidului de la Berlin şi retragerea sovietică din Germania. Planuri revizuite prin accentuarea liniilor iniţiale, odată cu dispariţia URSS şi restructurarea masivă a hărţii Europei, prin apariţia a nu mai puţin de 15 noi state independente, dintre care, nu cel mai puţin important era, desigur, Ucraina. Piesă esenţială în axa vertebrală a securităţii europene: Londra, Paris, Berlin, Warşovia, Kiev, Moscova. Problema de soluţionat era doar statutul Ucrainei în acest lanţ: verigă nouă, adăugată componentei occidentale, za din lanţul Rusiei sau zonă neutră. După eşecul iniţial, din era Elţîn, de recuplare a Ucrainei la "locomotiva" moscovită, politica Rusiei s-a cantonat ferm în cererea de neutralitate a Ucrainei. O cerere dacă nu ignorată, atunci prea rar şi prea puţin serios luată în considerare, atît la Kiev, cît şi la Washington. Astăzi se plătesc poliţele scadente. Nu o spun eu, nu am inventat această linie de argumentare. O aduc doar în atenţia cititorului, pentru că este parte importantă a unui peisaj nu în puţine puncte contradictoriu, cu privire la cauzele care au dezlănţuit dezastrul din Ucraina provocat de invazia militară a Rusiei, cu sprijinul deloc minor al Belarus.

Propunerea mea de explicaţie îşi trage seva din parabola-paradigmă creată de Jung: "umbra colectivă". Loc şi creuzet în care sunt ridicate la temperaturi de fierbere toate eşecurile, ratările, impulsurile distructive şi auto-distructive, descărcările reprimate de violenţă, nemulţumirile, frustările, resentimentele, tot ceea ce formează partea întunecată şi nerecunoscută ca atare, suprimată din zona conştientă a "personalităţii colective" din care facem parte. Tot ceea ce este, am creat colectiv, am hrănit prin neglijenţă sau cu intenţie ca porniri, motivaţii şi acţiuni ale Răului, niciodată recunoscute şi asumate, ca atare. Dimpotrivă negate, reprimate şi aruncate la coşul cuprinzător al "inconştientului" sau cum se spune mai des, al istoriei. Doar că această umbră neagră, la fel ca şi cea albă pe care o purtăm în noi, nu moare, nu încetează să aibă existenţa ei proprie şi, în situaţii de criză, se împuterniceşte total sau parţial asupra acţiunilor, gîndurilor şi deciziilor noastre colective. Aici ar putea fi sursa necontrolatelor impulsuri către haos, distrugere şi rău la scară colectivă. Cîteva exemple ale ocaziilor ratate, care pot fi considerate responsabile pentru naşterea aberaţiilor de astăzi.

Este lamentabil, dacă nu grotesc, spunea cineva de la tribuna Adunării Generale a ONU, cea în curs de desfăşurare. Despre votul din Consiliul de Securitate era vorba, cel prin care Rusia a blocat evaluarea politică şi certificarea de drept a agresiunii militare asupra Ucrainei. ONU a fost creată ca instituţie la sfîrşitul celui de al doilea război mondial la iniţiativa, din voinţa şi în interesul puterilor învingătoare. Dreptul de veto al membrilor permanenţi a fost atunci înfăţişat nu ca un privilegiu, ci ca o împuternicire firească. Fie vorba între noi, de nimeni contestat la acea vreme. Am avut momentul 1990 cînd, un visător ajuns secretar general al ONU a deschis drumul unei dezbateri angajate pentru revizuirea cartei şi rearanjarea raporturilor decizionale, atît din cadrul Consiliului de Securitate, cît şi între el şi Adunarea Generală. Abolirea dreptului de veto al membrilor permanenţi şi/sau lărgirea cu noi membri a cercului zero au fost punctele centrale ale dezbaterii. După cîteva rapoarte şi comisii, iniţiativa a murit. Ghici cine a i-a dat să bea cucuta? Membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Ghici cine a abdicat de la orice continuare a iniţiativei? Toate celelalte state reprezentate în Adunarea Generală! Adică noi, cu toţii!! Luaţi pe rînd, Iugoslavia, Irak I, Irak II, "primăvara arabă" şi veţi descoperi tot atîtea cazuri de ignorare cel puţin parţială a regulilor şi condiţiilor de raţionalitate impuse de prevederi ale Cartei ONU sau ale dreptului internaţional, mai larg, de "reprimare colectivă" a consideraţiilor privind costurile şi consecinţele acţiunilor care au modelat lumea post război rece în aceste trei decenii, după algoritmul întîi tăiem şi pe urmă vedem dacă iese: costum, taior sau doar o bluză fără mîneci!! Supus repetat unor asemenea practici "chirurgicale", pacientul a murit de mult! Am ţinut la fereastră ca să luăm încă o lună pensia doar cadavrul unei "ordini internaţionale" bazate pe normele de drept statuate, pe egalitatea în drepturi a statelor, pe suveranitate şi respectul pentru atributele ei esenţiale etc. Ignorăm şi acum, ca şi cum nu ar exista, pericolul imens creat de acumulare şi deţinerea de arme nucleare. Noroc că, zilele acestea, ne-a adus aminte de ele Putin, hotărît să se prezinte la poarta iadului cu încărcătura întreagă a umbrei sale negre.