Un subiect cît se poate de ingrat

De data aceasta este vorba despre salariile profesorilor din sistemul învăţămîntului de stat. Să crească, cer angajaţii ministerului dezastrului educaţional din România! De unde să crească? Nu sunt bani!, vine replica ghilotină a păzitorilor finanţelor noastre publice. O statistică circulată recent în publicaţiile din România, pe care o iau de bună, ne spune că veniturile salariale anuale ale profesorului din România sunt de circa cinci ori mai mici decît ale colegilor săi din ţările "bogate", gen Franţa, Marea Britanie, Olanda. Sunt însă cam la fel de mici ca şi cele ale profesorilor din ţările "euro-amărăştenilor" gen Bulgaria, Estonia, Letonia, Ungaria etc. Răspunsul la întrebări precum ce reprezintă, cum "se formează", pe ce bază cresc sau scad, cît acoperă salariile din nevoile sociale ale angajaţilor, cîtă şi ce fel de muncă răsplătesc ele, este unul extrem de greu de formulat şi nu poate fi obţinut decît în urma unor analize multidisciplinare, cu complexe ramificaţii şi bucle de interdependenţă. Complicaţiile nu sunt doar tehnice, ci şi "filosofice". Mă rog, economice şi sociologice. În plus, trebuie să mai ştiţi că în toţi aceşti 30 de ani de cînd viaţa socială, politică, instituţională, economică etc. din România s-a organizat, măcar parţial, după alte norme şi principii decît cele ale "socialismului multilateral dezvoltat", nimeni nu s-a încumetat şi se pare că nici nu a avut interesul să deschidă, să susţină şi să ducă pînă la ultimele consecinţe, nu doar teoretice, ci şi practice, o asemenea discuţie-analiză. Nici măcar în mediul academic, că despre cel politic nu are nici un rost să mai vorbim. De aceea, a lua izolat în discuţie doar mărimea absolută şi dinamica salariilor profesorilor din România implică, din capul locului, o deformare, un grad de imprecizie al analizei care ne îndepărtează considerabil de reperele în apropierea cărora am putea spera să găsim răspunsuri rezonabile, eficiente social şi sustenabile economico-bugetar la întrebările noastre. Acestea fiind spuse, să încercăm totuşi să tragem de un fir şi să începem a depăna caierul de probleme al învăţămîntului din România.

Una dintre rădăcinile cele mai adînci şi mai amare ale temei "salariile profesorilor" se găseşte într-un loc în care, pînă acum nu a cautat-o nimeni. Pentru că statul numit România, ca mai toate statele modernităţii, şi-a asumat prin Constituţie şi legi obligaţia de a organiza şi susţine învăţămîntul public de la nivel elementar, pînă la cel universitar, profesorii au "devenit" fără voia lor şi cu un morman de dezavantaje pentru ei, "funcţionari ai statului". Mai precis, sclavi ai statului. La fel cu "armata pretoriană" destinată represiunii interne, pe care mai toate statele o întreţin cu largheţe, la fel cu funcţionarii primăriilor şi ai altor instituţii ale administraţei publice, la fel cu armatele de funcţionari ministeriali etc. În comparaţie cu aceste cohorte, "oastea" profesorilor este nu doar relativ mică, cît cu totul irelevantă pentru aspectul esenţial al guvernării, singurul care contează: puterea! Producerea şi reproducerea ei, impunerea, exersarea şi culegerea roadelor care rezultă din exerciţiul puterii prin instituţiile guvernării. În consecinţă, la feliile cele mari ale "tortului bugetarilor" sunt abonate "instituţiile de forţă" împreună cu cele care, administrativ, juridic sau altfel, asigură poziţiile şi bunăstarea înalţilor reprezentanţi ai protipendadei statului, cele care, la limita legalităţii şi uneori dincolo de ea, "mai ales într-un stat tînăr constituţional" ca al nostru, pun umărul la deciziile politice şi electorale de care depinde constituirea sau menţinerea în şa a oricărei puteri de guvernare. Atîta vreme cît vor rămîne în postura socială şi instituţională actuală, în viitorul imediat şi de perspectivă al României nu există nici o şansă ca veniturile salariale ale profesorilor să iasă din mizerie. Ca să aibă această şansă, societatea României trebuie să treacă printr-o inedită revoluţie, cea care ar face din învăţămîntul şi educaţia publică priorităţi absolute ale dezvoltării sociale şi, în consecinţă, ar consimţi la eliberarea profesorilor din robia statului. Profesorii sunt un corp social pregătit profesional, cu vocaţia şi capacitatea să asigure condiţia sine qua non pentru ca România să mai poate accesa alt viitor decît cel de tărîm precar al periferiei degradate continuu, al unei civilizaţii europene intrate ea însăşi pe traiectoria periculoasă a extincţiei. Veniturile salariale ale acestui corp nu pot fi asigurate doar de stipendiile de stat. De aceea, serviciile şi finanţarea programelor educaţionale trebuie acoperite şi din contribuţia principalelor segmente de beneficiari sociali, de la centrele de putere economică, nivel micro şi macro, la comunităţile care trebuie să constituie, să susţină şi să evalueze instituţiile educaţionale şi performanţa lor. Economiştii, mai mult sau mai puţin liberali, nu obosesc să susţină că "statul este un prost administrator", de aceea afacerile cu resurse ale statului trebuie administrate privat. Din păcate, istoric, statul s-a dovedit, cel puţin în România ultimilor 30 de ani, un administrator la fel de prost, dacă nu de-a dreptul catastrofal şi în organizarea şi funcţionarea învăţămîntului, respectiv a educaţiei şi cercetării. Desigur, această revoluţie nu ar avea nici un sens şi nici o consecinţă pozitivă, dacă nu ar fi însoţită de reconstituirea din temelii şi reorganizarea corpului social al profesorilor, începînd cu sistemele de recrutare şi formare, continuînd cu standardele de profesionalizare şi circuitele pentru reprofesionalizarea continuă, pentru a termina cu grilele şi standardele de evaluare a impactului educaţional, respectiv cu normele de etică a muncii profesorale. Persoane ce intră în clase zi de zi şi an după an fără să transmită celor din bănci nici o fărîmă de conţinut cognitiv sau educaţional, ce nu pot forma elevilor deprinderi elementare de gîndire structurată şi cercetare, ani la rînd, care nu pot trece examene minime de calificare în materia pe care o predau, nu se pot numi profesori, decît în nomenclatorul depăşit şi degradant al funcţionarilor unui minister care îşi zice al învăţămîntului şi educaţiei, fără urmă de legătură cu realitatea.