Ura de rasă şi ura de clasă

Într-un film recent, un personaj jucat de Liam Neeson este un navetist care, la un moment dat, încearcă să intre în vorbă cu un alt călător din trenul care îl duce spre casă. Individul, ce pare să fie indian după figură, se dovedeşte a fi un broker arogant, de la celebra "Goldman Sachs", care refuză să coboare la o discuţie cu navetistul (se înţelege din context că acesta pare că e prea sărac pentru ca brokerul să îl bage în seamă). Iritat, Liam Neeson dă să plece, însă după o clipă se întoarce şi, arătându-i degetul mijlociu într-un gest de sfidare, îi spune tinerelului cu bani: "În numele clasei mijlocie din America - f...ck you!". Nu mă îndoiesc că destui spectatori au fost încântaţi. S-a făcut dreptate. Whatever...

Filmul (The Commuter, 2018) este jalnic. Habar nu am de ce Liam Neeson a acceptat să joace în această producţie de serie B. Însă problema pe care vreau să o semnalez e alta.

Imaginaţi-vă că replica navetistului ar fi fost diferită. Ceva de genul: "În numele majorităţii albe din America...". Probabil că acolo s-ar fi terminat cariera de actor a irlandezului. Şi de producător a producătorului. Vedetele de la Hollywood ar fi ţipat. Iar numeroşi spectatori nu ar fi găsit nimic amuzant.

Diferenţa ne atrage atenţia asupra unui fapt simplu. Ura de clasă a devenit, pentru mulţi, acceptabilă. În vreme ce (doar) ura de rasă este inacceptabilă.

Această distincţie este, moralmente, putredă. Rasismul a fost, evident, la originea multor tragedii istorice. Însă ura de clasă s-a transformat, în secolul XX, într-o forţă cel puţin la fel de distructivă. Marea Foamete din perioada 1959-1962, precipitată de deciziile dictatoriale ale regimului comunist de la Pekin, a băgat în pământ mai mult de 30 de milioane de oameni.

Stânga radicală a zilelor noastre îşi asumă deschis şi propagă doctrina urii de clasă. Care a metastazat chiar în atitudinile cotidiene. A ajuns să pară, multora, un fel de glumă. Pentru unii, chiar reuşită şi justificată. Dovadă scena din film.

Să luăm exemplul manifestaţiilor "anti-consumeriste", care s-au lăsat cu vitrine sparte sau maşini vandalizate. Sau cazul acţiunilor de "anti-gentrificare". (Ce este asta? Când grupuri de vlăjgani trec la intimidarea, în stradă, a locatarilor bogaţi care cumpără proprietăţi în zonă, pe motiv că aceştia nu au ce căuta în cartierele "clasei muncitoare"). În anii '30, naziştii recurgeau la tactici asemănătoare. Boicotul magazinelor evreieşti. Zdrahoni postaţi la intrare. Afişe jignitoare. Geamuri sparte. Şi, în cele din urmă, argumentul suprem: o bătaie soră cu moartea. (Sigur că există şi diferenţe. Printre altele, pe atunci poliţia era complice cu derbedeii).

Istoric vorbind, cele două forme de ură au fost strâns aliate. Naţional-socialismul a promovat imaginea unei cabale de capitalişti evrei care a supt sângele muncitorului german. Stalin, dictatorul comunist, a declanşat "operaţiunile naţionale", care au făcut victime între numeroase minorităţi etnice din imperiul sovietic. În 1937-1938, spre exemplu, NKVD-ul a trecut la lichidarea "spionilor polonezi". Peste 100.000 de oameni au ajuns în mormânt.

Cred că acum suntem martorii formării unui hibrid extrem de periculos. Stânga actuală şi-a asumat un discurs primitiv de denunţare a "inegalităţilor sociale". S-au dus zilele când social-democraţia europeană încerca să devină mai pragmatică, mai înţelegătoare cu piaţa liberă, mai respectuoasă cu drepturile individuale. Au ajuns în parlamente partide cu un discurs brutal, revoluţionar, anti-capitalist. În acelaşi timp, aceleaşi grupuri au re-înviat strigoii ultra-naţionalismului agresiv şi chiar ai rasismului.

În Marea Britanie, asistăm acum la un scandal extraordinar. Jeremy Corbin, liderul ultra-stângist al partidului Laburist, a fost acuzat că a protejat şi a promovat tot felul de anti-semiţi. A făcut parte a unui grup virtual în care erau postate, frecvent, mesaje de negare a Holocaustului. (Pe când scriam acest articol, ziarele britanice au anunţat că Corbyn şi-a şters pagina de Facebook. Scandalul însă ia proporţii, iar ştirile sunt halucinante. Printre altele, Corbyn ar fi lăudat desenul unui "artist" în care este prezentat un grup pde bancheri cu trăsături vădit evreieşti care jucau Monopoly pe spinarea unor muncitori de culoare).

În România, partidul socialist a derapat în aceeaşi direcţie. Vă mai aduceţi aminte când unul dintre liderii săi - dovedit după aceea ca infractor de drept comun - denunţa "alogenii" din partidele adverse? Sau campania isterică "Mândru că sunt român"? Acum avem un condamnat penal care vrea încarcerarea celor care "denigrează" România. Şi care patronează o campanie de ură împotriva "agenţilor lui Soros" care nu îl lasă să înmulţească banii pentru cei "defavorizaţi", pe umărul cărora plânge când revine de pe moşiile din Brazilia. Între timp, după cum arată sondajele, lumea a început să se trezească. Aşa că e momentul să mai scoată câte o fantomă din debara şi să o plimbe pe la televizor.