Uşor cu pianul pe scări!

"Noi în România nu prea ştim să respectăm regulile", ne dojeneşte, destul de încruntată, de la înălţimea jilţului ministerial în care s-a aburcat, o doamnă! Altfel, nu prea volubilă, nici prea clară în idei, ori exprimări, cînd vine vorba despre domeniul relaţiilor de muncă pe care "Măria Sa, Statul" ne-a fericit să îl administreze folosindu-se de presupusa ei expertiză profesională şi de prea cu asupra de măsură dovedita sa devoţiune politică. Reiese, din întreaga atitudine a personajului, indignată, că pluralul în care s-a inclus şi pe sine trebuie să fie o greşeală de exprimare, ori dacă nu, un exerciţiu stilistic, involuntar, ca şi reflexul salivării. Domnia sa este, de vocaţie, ministru, ceea ce pare să o fi convins pînă în străfundurile preţioasei sale fiinţe că are căderea, ba încă şi datoria, să se zborşească public la amărîţii de contribuabili. Unii care s-au trezit de dimineaţă, să iasă în cîmp! Nu ca să care coceni, să dea cu sapa la praşilă, ori să scoată cu mîna cartofi din brazdă, ci să stea cu trupurile lor costelive în calea utilajelor venite tocmai de peste mări şi ţări să sape niscai puţuri de mare adîncime, prin împrejurimile satului lor, uitat de lume. Convingerea doamnei ministru este clară, ca apa din puţ: Aşa ceva nu se face! Ea coincide, neaşteptat poate pentru unii, cu cea a colegului său de la Interne, care s-a grăbit să trimită trupele de jandarmi la faţa locului, pentru a comunica exact acelaşi mesaj. Nu neapărat cu vorba, cît cu îmbrînceala, ghiontuiala, bulanul, cătuşele şi alte instrumente de comunicare socială, specifice departamentului ministerial respectiv! Acum, ca bun cetăţean, stau şi mă cuget: nu se cade să laşi nici măcar pe cel din urmă dintre locuitorii cetăţii în bezna neştiinţei, cel puţin în privinţa logicii celor care ţin de "treburile publice" (res publicae!), darămite pe ditai ministrul! Ne luăm deci asupra noastră îndatorirea de a explica simplu şi pe înţelesul oricui (un termen, cred, suficient de generos pentru a include chiar şi pe un ministru!) cum stăm în România, NOI şi Legile, ori regulile!

Primul lucru care trebuie ştiut despre "Noi şi Legi" este acela că societatea pe care o numim "românească", încă de la naşterea ei întru modernitate, a fost amputată în materie de drept şi norme de drept. Mai precis i s-au extirpat fără milă, dar cu program!, atît componenta esenţială a dreptului natural, cît şi cea a dreptului cutumiar. Ele au fost considerate obstacole în calea modernizării şi acceptării "Noilor Legi", importate, ori create în laboratoarele politicii şi ale instituţiilor sale (Parlament şi Executiv). Prin această mutilare gravă s-a produs nu doar confuzie şi sărăcirea universului normativ al societăţii, cît, mai ales, distrugerea celei mai importante rădăcini prin care se hrăneşte, în orice societate, "respectul faţă de lege". A mai rămas doar una: "raţionalitatea, funcţionalitatea şi efectele legii"! Legea, ca să aibă rost şi ca să fie respectată trebuie, înainte de orice, să fie o soluţie la o problemă socială (sau un aspect al ei)! Nu o soluţie pentru "firma lui cutare"! Nu orice fel de soluţie, însă! Ca să se bucure de respect, trebuie să fie una cu putere de generalitate, să adreseze substanţa, nu doar forma, să nu complice mai mult decît rezolvă, să dea soluţii echivalente în cît mai multe situaţii posibile... şi multe alte calităţi care se subordonează conceptului de raţionalitate. Încă nu este suficient! E nevoie ca soluţia dată de lege să fie funcţională, adică să se poată aplica relativ uşor, venind în întîmpinarea fluxurilor fireşti de relaţii pe care le normează, nu dîndu-le cu totul peste cap! Cu alte cuvinte, cu cît este mai aproape de idealul funcţionalităţii depline, o lege este mai uşor de înţeles, de aplicat şi simplifică, nu complică lucrurile! Cît despre efecte, legea, chiar şi inspirată de cele mai nobile intenţii, ori urmărind cele mai raţionale obiective, dacă nu produce efecte percepute la nivel social ca benefice, tot proastă se cheamă că este. Exact ca la doctor: chiar dacă e amară, pacientul ia doctoria, dar numai dacă este încredinţat de efectul ei pozitiv asupra sa, dacă are proba că acel efect există, se produce, este persistent. Ca să nu lungesc editorialul prea mult, o rog pe doamna ministru să verifice pe un număr minim de criterii, cîte din legile domeniului de care se ocupă respectă aceste cerinţe fundamentale. Pînă la capăt, vă pot spune eu, încă de pe acum: Niciuna! Dintre toate activităţile sociale, cea de legiferare, atît în sensul tehnic, cît şi politic, al studierii oportunităţii de legiferare, al producerii textelor de lege şi al evaluării impactului lor social, este cea mai deprofesionalizată, cea mai prost organizată şi cea care se produce aproape în întregime la voia întîmplării, ori după cum îl taie capul pe fiecare, ceea ce este tot una! Pînă şi producerea unui ac de gămălie este o activitate care se face cu mai multă "logică" socială în România, decît apariţia unui text de lege. În consecinţă, societatea românească este, la propriu, inundată de aşa zise legi, contradictorii, inutile, care mai mult încurcă decît rezolvă ceva, care generează costuri sociale uriaşe, fără să fi rezolvat ori înlesnit nimic, care sunt modificate la fiecare trei zile, ori pentru care excepţia numită regulament de aplicare a devenit o regulă, ba încă una ridicată, la rîndul ei, la rang de lege!!!!! A călca legea în România nu este "sportul" preferat al unor năuci, sau loviţi cu leuca, ci o componentă obligatorie a oricărei strategii de supravieţuire! Iar, proba cea mai bună că aşa stau lucrurile nu trebuie căutată cine ştie unde! Ne-o dau chiar autorităţile de guvernare care se întrec în a încălca legile, care mai de care, de la Parlament, Guvern şi Justiţie, pînă la ultimul ghişeu administrativ!

În România, ultimul lucru care se califică pentru a fi respectat de cineva este "legea"! Nu pentru că suntem noi, ori sătenii de la "Cuca Măcăii" nişte "rebeli de profesie", ori vreo ceată de troglodiţi anti-tehnologici, ori de abulici potrivnici ai investitorilor străini, ori (Doamne apără şi păzeşte!) nişte exemplare rătăcite de anti-americani, ci pentru că Legea a fost şi este în societatea românească, de pe la "48 încoace, doar un instrument rău conceput şi rău administrat pentru redistribuirea discreţionară a puterii şi a avuţiei sociale.

Poate, la nivel ministerial, nu se văd prea clar toate acestea! Oamenii, în schimb, le simt pe pielea lor, zi de zi, generaţie, după generaţie! Bun venit în România, doamna ministru, şi ascultaţi un sfat dezinteresat: lăsaţi-o mai moale cu supărarea pe amărăşteni! Sau, cum spune o veche înţelepciune populară, a triburilor malgaşe: "Mai uşor cu pianu pă scări, că se varsă clapele!"