VA FI ROMÂNIA SINGURUL COBAI CARE SUPRAVIEŢUIEŞTE EXPERIMENTELOR FMI? Optimismul de cursă lungă

La sfârşitul anului trecut am descoperit, din întâmplare, un magazin nou deschis în oraş. Era mic, nu era plasat într-un vad comercial, dar proprietarul şi-a făcut, probabil, un calcul economic al cărui rezultat era profitul. Atunci am devenit optimist în ceea ce priveşte perspectivele economice ale României.

Nici programele anticriză, nici "ajutorul" de la FMI şi UE nu reprezintă motive de optimism. Ba dimpotrivă. În istoria de peste 60 de ani a FMI, nu cunosc exemple de ţări care s-au încadrat pe traiectorii de dezvoltare sustenabilă, ca urmare a programelor şi finanţărilor Fondului.

Oare nu a auzit respectivul intreprinzător că este criză? Mi-am spus că este imposibil, deoarece până şi autorităţile au auzit că ar fi ceva probleme la nivelul economiei naţionale.

Din păcate pentru proprietarul micului magazin, ca şi pentru întreg sectorul privat din ţară, principalul adversar nu este criza ci statul. Incapacitatea autorităţilor actuale de a înţelege natura crizei economice şi, implict, natura soluţiilor viabile lasă populaţia total descoperită.

Amăgită timp de douăzeci de ani cu ideea că statul poate să rezolve problemele societăţii, fără a mai pune la socoteală şi deceniile de aşa-zis socialism, populaţia trebuie să descopere acum singură mijloacele de supravieţuire.

Criza ne va obliga să ne transformăm din consumatori în cetăţeni, care nu vor mai accepta iresponsabilitatea politicienilor. Aceştia nu mai au dreptul să ceară votul populaţiei, iar apoi să execute ordinele instituţiilor financiare internaţionale.

În plus, clasa politică actuală, dacă tot este în căutarea unei Înalte Porţi, a comis o greşeală gravă prin neglijarea Răsăritului, fie că este vorba despre China sau Rusia.

Revenit în atenţia administraţiei Obama, după înfrângerea usturătoare a Partidului Democrat în alegerile din Massachusetts, Paul Volcker a declarat recent că dezechilibrele structurale ale economiei americane reprezintă o provocare mai mare decât criza financiară, iar acestea vor împiedica redresarea economică pentru o perioadă mai lungă.

Exact în aceeaşi situaţie se găseşte şi România. O creştere a gradului de îndatorare, fie că este la nivelul statului, a populaţiei sau a companiilor nu poate rezolva problema generată de consumul fără acoperire.

După un an prelungit parcă de criza politică, autorităţile ne anunţă că economia va creşte cu 1,3% în 2010. Dar de unde va veni creşterea? Conform unei declaraţii a primului ministru Boc, vom avea creştere deoarece aşa s-a convenit cu FMI-ul. Candoarea sa este dezarmantă, nu-i aşa?

Consumul intern poate fi eliminat din ecuaţie, în condiţiile în care nu se prognozează o revenire masivă a creditării. Mai rămâne exportul.

Această variantă presupune nu doar redresarea sustenabilă a principalilor parteneri din UE, ci o creştere economică masivă. De ce? Pentru că şi acolo există capacităţi excedentare de producţie, construite în perioada boom-ului creditării. Şeful IG Metall, cel mai mare sindicat din Germania, avertiza încă de anul trecut asupra perspectivei de pierdere a 750.000 de locuri de muncă din industria prelucrătoare în 2010. "În ciuda unei redresări modeste în 2010, circa 20 - 30% din capacitatea de producţie nu va fi utilizată", a declarat Detlef Wetzel pentru Berliner Zeitung.

Un alt partener important al României, Italia, s-a confruntat de la începutul crizei cu o scădere a producţiei industriale până la nivelul de acum 25 de ani, conform unui studiu al Băncii Italiei. În concluziile studiului se arată că "redresarea economiei Italiei va trebui să se bazeze pe dinamica cererii interne şi pe capacitatea firmelor de a răspunde presiunilor competitive în creştere". Se pare că şi exportul poate fi scos din calcule.

Mai rămâne doar liberalizarea economiei, reducerea fiscalităţii şi a rolului statului în economie şi reconstruirea capitalului intern, pe fondul creşterii economisirii.

Rolul statului trebuie să se rezume doar la crearea unui cadrul legal stabil pentru desfăşurarea activităţii economice, iar aceasta presupune reducerea drastică a aparatului administrativ. Adâncirea crizei economice va impune acest lucru, cu sau fără voia autorităţilor, în contextul creşterii accelerate a dificultăţilor de finanţare a deficitului bugetar şi a datoriei publice.

Avansul economiei poate veni doar de la reconstruirea capitalului intern, dar guvernul pare hotărât să împiedice acest proces prin orice mijloace. Noţiunea de capital utilizată aici nu se referă la aspectul strict financiar al termenului. În teoria macroeconomică actuală, capitalul este privit ca ceva omogen şi care contează doar din punct de vedere cantitativ. În realitate, capitalul dintr-o economie este ceva eterogen, compus nu doar din totalitatea mijloacelor de producţie ci şi din structura alocării lor pe sectoare. Asta ca să nu mai vorbim şi de capitalul uman.

Acestea trebuie alocate anumitor sectoare economice. Dar pe ce criteriu? Al costului de finanţare şi a perspectivei de profit. Reducerea dobânzilor de către BNR împiedică tocmai această restructurare masivă a economiei şi va contribui la prelungirea crizei. Prin reducerea dobânzii, BNR nu încearcă decât să menţină vechea structură economică, iar costurile sociale si economice pe termen lung nu se referă doar la inflaţie ci şi la o stare permanentă de subdezvoltare. Orice întârziere a restructurării economice nu face decât să reducă potenţialul economic al ţării şi să amâne redresarea.

La noi trebuie lăsată să funcţioneze "distrugerea creativă" a lui Schumpeter. Capacităţi de producţie care îşi aveau rostul doar în condiţiile unor costuri reduse ale creditării trebuie să dispară, pentru că nu mai există cerere, iar resursele trebuie alocate în alte domenii.

Halucinantul buget aprobat de Parlament pentru 2010 va fi o altă piedică în calea relansării economice. Acesta este construit ca şi precedentele din ultimii 20 de ani: fără viziune şi cu accent pe creşterea rolului statului în economie. Toată construcţia bugetară reflectă instinctul de supravieţuire al autorităţilor, care s-au împrumutat şi se împrumută doar pentru îndeplinirea obiectivelor electorale pe termen scurt.

De unde vine, atunci, optimismul de cursă lungă? Nu poate fi doar patronul singuratic al unui magazin aparent fără perspective, nu-i aşa? Într-adevăr, optimismul vine de la altceva, de la costul imens al crizei economice, care transformă actuala clasă politică într-un animal pe cale de dispariţie.

Lecţia de economie oferită de criza economică şi financiară mondială nu va fi uitată multă vreme, indiferent că este vorba de Statele Unite sau România, tocmai din cauza acestei "taxe de şcolarizare" usturătoare. Toată lumea va realiza că prânzul gratuit chiar nu există şi că statul nu mai poate asigura nici pensiile, nici educaţia şi nici sănătatea populaţiei.

Reformarea "din interior" a acestuia nu mai este posibilă, la fel ca în multe alte cazuri la nivel mondial, iar românii, de data asta în calitate de cetăţeni şi nu de consumatori, vor trebui să ia totul de la capăt. România va ieşi din criză când actuala clasă politică va pieri în negura istoriei.