Varianta Blix

Oricine încearcă să dezlege iţele încurcatei crize irakiene, nu poate face abstracţie de declaraţiile şi evaluările actorilor principali. Hans Blix continuă să fie unul dintre ei, chiar dacă azi a ieşit oficial din scenă.

La data la care Consiliul de Securitate al ONU discuta încălcările rezoluţiilor sale de către regimul Saddam Hussein, precum şi măsurile ce s-ar fi cuvenit luate, Hans Blix era într-o poziţie privilegiată, dar nu de invidiat. Privilegiată, pentru că era printre puţinii occidentali care avea posibilitatea să intre în Irak şi să ceară socoteală unuia dintre cei mai temuţi dictatori ai secolului. Ca şef al inspectorilor ONU, el era, de asemenea, omul de al cărui cuvînt atîrnau deciziile unor mari puteri ca Statele Unite, Rusia, China, Franţa şi Marea Britanie. Prea puţin de invidiat, totuşi, pentru că dincolo de riscurile misiunii pe teren, presiunile exercitate de marile puteri au transformat misiunea sa dintr-una tehnică, într-una politică. Administraţia Bush, hotărîtă să treacă la acţiune directă, aştepta de la el "the smoking gun", dovada existenţei armelor de distrugere în masă sau măcar "a resonable doubt", un motiv rezonabil de îndoială privind sinceritatea regimului de la Bagdad, care s-a jurat tot timpul că nu mai deţine asemenea arme. De cealaltă parte, Franţa şi Rusia, amîndouă cu masive contracte economice garantate de Saddam, ar fi dorit prelungirea status quo-ului. Un Hans Blix curier permanent între Bagdad şi ONU, care să evite declanşarea operaţiunii militare şi căderea regimului Saddam.

Acest diplomat suedez, cu o carieră excepţională, studii de drept la Columbia University şi doctorat la Cambridge, ministru de externe al ţării sale, cu o experienţă în sistemul ONU de aproape trei decenii, director general la Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică din 1981, pînă în 1997, cu toată experienţa şi autoritatea de care s-a bucurat, nu a putut evita prăpastia săpată între Statele Unite, pe de o parte, şi Franţa, Rusia, Germania, pe de alta.

Blix recunoaşte şi azi că regimul Saddam poseda infrastructura şi expertiza necesare fabricării armelor chimice şi biologice. Acestea nu puteau fi distruse şi nici controlate în mod absolut, datorită caracterului dual al substanţelor şi materialelor folosite pentru armele de distrugere în masă, (uz civil/uz militar simultan). Cu alte cuvinte, pericolul existenţei şi folosirii acestor arme, în caz de conflict, era real şi nu inventat de americani sau de altcineva. Pe de altă parte, el continuă să-şi apere poziţia exprimată în punctul culminant al confruntării politice de la ONU: Saddam putea fi ţinut în frîu de regimul inspecţiilor şi de presiunile politice masive din exterior. Cu alte cuvinte, intervenţia militară nu se justifică, cel puţin nu pe argumentul existenţei armelor de distrugere în masă. Adică exact ceea ce au susţinut Franţa şi Rusia. Poziţia lui Blix a fost întărită într-o primă instanţă de faptul că, după intervenţia militară, trupele aflate pe teren nu au descoperit urme palpabile ale unor stocuri sau pregătiri militare bazate pe arme de distrugere în masă, iar mai recent de reevaluările critice privind calitatea informaţiilor pe care serviciile americane şi britanice au apreciat situaţia.

Problema rolului Naţiunilor Unite în criza irakiană nu se sfîrşeşte, însă, cu declanşarea operaţiunii militare aliate. Ea este azi încă şi mai actuală decît atunci. Între timp, chiar Statele Unite şi-au schimbat abordarea, considerînd ONU un element esenţial în procesul asigurării stabilităţii situaţiei din Irak, după trecerea autorităţii către un guvern local constituit, la sfîrşitul acestei luni. Cum şi în ce condiţii şi-ar putea asuma ONU rolul de garant al unei normalizări a situaţiei, după retragerea trupelor aliate, care va surveni se pare pînă la sfîrşitul anului, rămîne o întrebare crucială, fără un răspuns convingător, deocamdată. Nici politic, nici tehnic!

Dacă din toată criza irakiană, lumea s-a ales cu un dictator mai puţin, cu Organizaţia Naţiunilor Unite întărită în rolul ei de responsabil pentru gestiunea securităţii internaţionale şi cu un conflict deschis mai puţin, atunci se poate considera că varianta Blix este în cele din urmă cea bună.

Dar, dacă rezultatul final este doar un nou compromis în care actuala administraţie americană încearcă să iasă basma curată dintr-o situaţie care i-ar periclita rezultatul electoral din toamnă, ar alimenta "apetitul de revanşă" al tuturor celor care se consideră în competiţie/concurenţă cu SUA pe plan internaţional, iar Irakul ar deveni teatrul desfăşurării unei confruntări sîngeroase, încheiată cu triumful unui nou regim totalitar, bazat pe fundamentalism religios, ori doar pe puterea armelor, atunci varianta Blix nu este decît un alt nume pentru un eşec internaţionale ale cărui consecinţe dramatice nu vor întîrzia să apară.