Vremuri grele pentru Europa. Ce mai face România?

Urmează o perioadă încărcată în Europa. Politicienii au încercat să explice cetăţenilor că perioada de bunăstare a populaţiei în Uniune a trecut, la fel cum au făcut cu câţiva ani înainte japonezii sau americanii. Este un exerciţiu complicat şi riscant de democraţie, pe care conducătorii altor naţiuni nu şi-l asumă; puteţi vedea exemple în Rusia, China sau suficient de multe alte ţări, în care guvernanţii se ascund de obicei în spatele instituţiilor pe care le reprezintă. Cetăţenii nu au răspuns pozitiv la aceste încercări, aşa că guvernele sau preşedinţii au plătit pentru greşelile trecute (ale lor sau ale clasei politice în general, nu mai contează...).

Important este că Franţa va avea un preşedinte de stânga, cu un mesaj mai populist şi mai puţin în acord cu poziţia Germaniei; e posibil să se rupă astfel o alianţă care a "dus greul" crizei din zona euro în ultimul an, iar investitorii par să reacţioneze destul de nervos la această posibilitate.

După ce presiunile tandemului franco-german au determinat în mare măsură căderea guvernului în Grecia, iată că nici înlocuitorii lor nu au rezistat presiunii populare, de această dată. Neacceptarea de către populaţie a programelor de austeritate înseamnă pe de o parte neînţelegerea situaţiei reale din zona euro şi Uniune la nivelul cetăţeanului de rând, dar şi rezistenţa la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă în democraţiile care s-au obişnuit de prea mult timp cu un nivel de trai probabil nemeritat de bun.

În mod clar, Europa nu avea nevoie acum de schimbări, indiferent de calitatea noilor lideri care vor veni la putere sau de lipsurile celor înlocuiţi. Orice schimbare în condiţiile actuale de piaţă face doar să crească volatilitatea monedei euro, să facă mai dificilă atragerea de bani de pe pieţele internaţionale şi să mărească primele de risc pentru ţările în cauză.

Mai mult, este foarte posibil ca investitorii să devină (cu sau fără voie) speculatori în perioada următoare, aşa cum au făcut şi în cazul leului după căderea guvernului Ungureanu. Iar BCE nu are luxul Băncii Naţionale a României, care printr-o cumpănită balansare a masei monetare cu rezervele internaţionale poate oricând interveni pe piaţă şi opri o depreciere abruptă a monedei.

Dimpotrivă, BCE trebuie să ajute ţările vulnerabile din zona euro şi pune astfel la încercare credibilitatea consolidată a statelor membre, practic în fiecare zi. Singurul element care ţinea împreună UE era până de curând determinarea Germaniei şi Franţei (sau mai curând a liderilor celor două ţări) de a impune disciplina fiscală indiferent de costurile naţionale. Fără această "plasă de siguranţă' este posibil ca întreaga construcţie să nu supravieţuiască. Cu atât mai mult cu cât grecii par decişi să abandoneze zona euro.

Pentru Grecia, lucrurile sunt clare: vor plăti costurile exuberanţei fiscale din trecut, în interiorul sau în afara zonei euro sau chiar a UE. Fie printr-un plan de austeritate, fie prin inflaţie şi deprecierea drahmei, dacă renunţă la euro. Pentru ceilalţi membri ai UE, rămâne de văzut...

În aceeaşi linie de idei, cred cu tărie că nu este cel mai bun moment nici pentru România schimbarea majorităţii şi a guvernului. Instabilitatea (fie ea politică, economică sau socială) înseamnă astăzi o monedă mai slabă şi chiar imposibilitatea de a finanţa deficitele externe (sau costuri asociate foarte ridicate). În cazul nostru nu a fost votul popular cel care a schimbat guvernul, deşi tot revendicările legate de austeritate au fost invocate ca argument. Pentru moment, rezervele BNR şi acordurile încheiate cu FMI şi organismele internaţionale au fost suficiente ca impactul instabilităţii politice să fie moderat pentru moneda şi capacitatea de finanţare, dar nu putem garanta că această stabilitate relativă va continua la infinit...