Zilele Europei

Altădată era simplu. La 9 mai, Europa sărbătorea, adică se bucura oficial şi cu fast, de sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Paradele militare erau de rigoare, de o parte şi de alta a cortinei de fier. Era "Ziua victoriei", prilej de a reînnoi, simbolic, gestul colectiv al răpunerii balaurului, numit generic "fascism". Prilej, în acelaşi timp, de a omagia curajul şi sacrificul învingătorilor, de a convoca un gînd pios în memoria milioanelor de oameni sacrificaţi pe altarul celui mai crud dintre zeii la care Europa s-a închinat vreodată, războiul total. Chiar şi învinşii luau parte la acest ritual, arătînd lumii că s-au lepădat de Răul ce zăcuse în măruntaiele conştiinţei lor colective, hrănind un regim politic abominabil, criminal, ce şi-a găsit sfîrşitul sub ruinele Berlinului.

După căderea cortinei de fier, ceva s-a schimbat. Repede şi radical. Sărbătoarea aceasta a apus, a ieşit pur şi simplu din modă. A fost, neoficial, dar radical, reconsiderată. Dintr-odată, a părut prea anti-germană. Prea militaristă, glorificînd, fie şi indirect, războiul. Europa de azi nu se mai închină lui Marte. Asta o fac americanii, o civilizaţie derivată a Europei, mereu în întîrziere faţă de evoluţia nucleului! Europenii aduc azi jertfe pe altarul lui Venus! Nici Germania nu mai este inamicul de ieri, cincizeci de ani mai tîrziu. Este cu totul altă Germanie, una care întruchipează o altă Europă, o victorie a Spiritului european asupra real politik-ului şi a logicii sale brutale, simplificatoare, distructive, bazate pe putere şi utilizarea ei inexorabilă. O Germanie încă şi mai puternică, economic şi militar, decît era cea care dusese războiul, dar, de data aceasta, una dedicată proiectului european şi păcii. Ca să marcheze această radicală schimbare, la sărbătoarea trecerii a 50 de ani de la război, anul trecut, combatanţii germani, supravieţuitorii, au fost invitaţi în tribunele oficiale ale serbării, ori să se alăture coloanelor în care defilau învingătorii. Gestul a iscat vii controverse doar la Londra, unde, considerat prea "radical", nu a fost în cele din urmă acceptat. În Franţa, în schimb, a fost îmbrăţişat, tocmai pentru a marca trăinicia noii antante franco-germane. Glorificarea războiului a devenit, între timp, un gest care jenează. Nici măcar amintirea sacrificiilor celui de-al doilea război mondial nu mai pare suficientă pentru a justifica acţiunile publice cu iz militar, marcînd altădată, atît de puternic, evenimentul.

Încet dar sigur, se părea că o altă sărbătoare se va instala exact în locul celei tradiţionale, de 9 mai. "Ziua Europei", naşterea a ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană. Atît în ţările membre, cît şi în cele aspirante la includerea în marele proiect, după 1990, Ziua Europei a devenit un fel de a doua "sărbătoare naţională". Şefii de stat şi de guvern se întreceau în a marca oficial semnificaţia universală a evenimentului. Ideea cuplului Monnet-Schumann de a construi un edificiu al cooperării şi păcii, trecînd autoritatea asupra resurselor de război strategice - cărbune şi oţel - din gestiunea guvernelor naţionale în mîinile unui consorţiu "independent", numit sibilinic "Înalta autoritate", şi-a dovedit genialitatea şi rezistenţa în timp, capacitatea de a favoriza dezvoltarea unui alt tip de cultură politică şi instituţională, întruchipat de Uniunea Europeană. Toate bune şi frumoase, pînă în ziua în care Franţa, din promotoare politică a proiectului s-a transformat în gropar al Constituţiei Europei. Ce să mai sărbătoreşti la 9 mai? O criză? Posibilitatea unui eşec? Rezultatul este că, anul acesta, "Ziua Europei" a dispărut din calendarul oficial al celor mai mulţi şefi de stat sau de guvern, europeni. Cu excepţia, desigur, a înalţilor funcţionari care îşi iau lefurile de la Bruxelles.

Dacă nici "Ziua Europei" nu mai este la modă, cu ce o înlocuim? Preşedintele Franţei a ales un răspuns care ne-a trimis falca cu viteză supersonică în coliziune cu suprafaţa dură a caldarîmului. De "Ziua Europei", înaltul oficial, însoţit de beligeranţii membri ai cabinetului său, Villepin şi Sarkozy, a marcat cu pompă "Ziua abolirii sclaviei"!!!!!!!!!!!!!!!!

Nimeni nu l-a urmat, în alte capitale europene. Gestul arată, însă, cît se poate de clar, degringolada, criza ruinătoare de idei în care se află Preşedinţia franceză şi, mai larg, clasa politică din Hexagon.

Cît despre meleagurile noastre mioritice, ce să mai vorbim! La noi, încă nu s-a gîndit nimeni să introducă o sărbătoare a abolirii sclaviei, dar nu ne-ar mira dacă s-ar lua şi această iniţiativă. Pînă atunci am uitat, oficial, şi de Ziua victoriei şi de cea a Europei. Avînd în vedere că, pe lîngă Ziua naţională, sărbătorim şi ziua drapelului şi ziua constituţiei şi ziua de 1 mai şi pe cea de 2 mai şi ziua regalităţii, la 10 mai, şi 23 August şi ziua jandarmilor şi a minerilor, precum şi nenumărate alte zile, în care oricum nu credem, lista rămîne deschisă pentru noi sugestii. Se pare că, oricît ne-am strădui, nu mai putem adăuga prea mult la confuzia care domneşte, deja, în inima Europei.