Ziua în care istoria a făcut stop cardiac

Istoria s-a poticnit în Kosovo. Foarte probabil, nu se va sfîrşi aici. Pentru un moment, însă, a rămas îngheţată într-o poză plină de tensiune. Consiliul de securitate al Naţiunilor Unite a constatat că negocierile directe dintre autorităţile de la Belgrad şi cele de la Priştina, deşi asistate de troika internaţională, nu au depăşit impasul. Kosovarii nu vor nimic mai puţin decît independenţa, în timp ce Belgradul insistă că nu poate fi deposedat de o parte a teritoriul său, doar prin efectul crizei politice şi umanitare create de regimul Miloşevici. Planul Ahtiisari, cu aparenţa lui de compromis acceptabil, este mort şi îngropat, fără ca cineva să fi pus în loc altceva. Nimic nu mai poate mişca lucrurile. Nici timpul, nici o altă negociere. Istoria pare să fi făcut un "arest" cardiac.

Această lectură a evenimentelor, oficial oferită de cei care au discutat, dincolo de uşile închise ale Consiliului de securitate, situaţia din Kosovo, este una care omite, vinovat, prea multe din datele de drept şi de fapt ale situaţiei, pentru a putea fi acceptată fără clipire, de noi, ceilalţi, reduşi la rolul de observatori.

Prima omisiune importantă din "text" este faptul că, prin constatarea impasului ultimelor runde de negocieri privind viitorul provinciei Kosovo, Consiliul de Securitate nu s-a eliberat de povara legală a soluţionării crizei. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost sesizată, încă de la izbucnirea crizei kosovare şi a reacţionat prompt, prin deciziile şi rezoluţiile sale, impunînd varii măsuri, menite să elimine ameninţarea la adresa securităţii internaţionale, creată de evenimente. Intervenţia ONU a culminat cu Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate, prin care Guvernului de la Belgrad îi era suspendată autoritatea exercitării suveranităţii asupra unei părţi a propriului teritoriu, Kosovo, şi era decisă preluarea administrării de către ONU. Falimentul încercărilor, mai mult sau mai puţin oneste, de a găsi o soluţie politică situaţiei nu echivalează, în niciun fel, cu descărcarea de responsabilitate a Consiliului de Securitate. Această instituţie, pur şi simplu, nu are latitudinea să spună că s-a săturat să administreze Kosovo, ori că ar fi mai fericită dacă altcineva şi-ar asuma responsabilitatea care-i revine, de exemplu Uniunea Europeană. Din punctul de vedere al principiilor Cartei ONU şi al precedentelor istorice, Consiliul de Securitate nu are de ales: ori continuă să gestioneze criza, sub autoritatea sa, ori constată că datele iniţiale, care au impus măsurile excepţionale, au încetat să existe şi, atunci, restabileşte autoritatea Serbiei asupra provinciei, adică îi dă înapoi statului membru al ONU ceea ce i-a luat, cu bun temei, pentru o perioadă limitată de timp.

Al doilea element lipsă, din lectura parţială a datelor realităţii care ne este oferită de principalii actori ai evenimentelor, este cel referitor la ce poate şi ce nu poate face legal Consiliul de Securitate, cînd este vorba de a interveni în relaţiile internaţionale, prin măsuri restrictive impuse statelor. Oricine citeşte Carta ONU află cu uşurinţă că uriaşa putere de intervenţie acordată Consiliului de Securitate nu poate fi exercitată decît pentru motive şi în condiţii speciale. Dreptul excepţional al Consiliului de Securitate de a impune limitări statelor, în privinţa exercitării atributelor lor de suveranitate, nu poate fi utilizat decît atunci cînd statul sau statele respective se fac vinovate de acţiuni care au pus în primejdie securitatea şi/sau pacea internaţională. Din această premisă, a caracterului excepţional al puterilor Consiliului de Securitate, rezultă clar că el nu are latitudinea să intervină decît şi doar cîtă vreme se constată că există o ameninţare la adresa păcii sau a securităţii internaţionale, ori o încălcare flagrantă a lor. În cazul Kosovo, criza care a produs şi a justificat, pe deplin, intervenţia şi măsurile drastice ale Consiliului de Securitate a încetat să existe! Dacă atunci, cînd regimul Miloşevici pornise un război împotriva propriilor cetăţeni din regiunea Kosovo, intervenţia ONU era naturală, legală, salutară şi necesară, chiar în forma drastică a suspendării atributelor de suveranitate ale Serbiei, astăzi, asemenea sancţiuni sau acţiuni contrare suveranităţii Serbiei nu mai sunt legal justificate. Faptul că pe teren s-a creat o situaţiei nouă, că există autorităţi locale ce solicită independenţa, în numele unei populaţii majoritare, iar orice guvern de la Belgrad este în imposibilitatea de a gestiona provincia respectivă, fie şi minimal, nu schimbă cu nimic lucrurile pentru Consiliul de Securitate. El nu are căderea să rezolve crizele politice dintr-o ţară sau alta, cu atît mai puţin să decidă că o criză politică internă se rezolvă prin amputarea teritorială a unui stat, dacă respectiva criză nu produce efectul dramatic al creării unei ameninţări la adresa păcii şi a securităţii internaţionale. Cu alte cuvinte, transfor­mîndu-se în broker politic în competiţia/ confruntarea dintre Belgrad şi Priştina, Consiliul de Securitate nu se află în exerciţiul autorităţii cu care este investit de Carta ONU!

Al treilea element ignorat cu bună ştiinţă se referă la temeiul de drept cu care "reprezentanţii comunităţii albaneze" exercită o autoritate politică şi administrativă asupra provinciei Kosovo, pretinzînd independenţa. Să presupunem, pentru un moment, că populaţia respectivă nu este de altă limbă sau religie decît majoritatea din Serbia. Să mai presupunem că istoria ar fi fost identică - guvernul de la Belgrad începe un soi de masacru planificat împotriva acestei comunităţi care trăieşte în Kosovo; ea rezistă, inclusiv armat; primeşte sprijinul comunităţii internaţionale; se organizează politic şi administrativ la nivel local şi cere independenţa faţă de statul care i-a ameninţat existenţa. Între timp, regimul dictatorial din Serbia a fost răsturnat, iar revenirea la democraţie realizată. Ce ar face Consiliul de Securitate? Şi-ar mai pune problema să acorde independenţă pentru Kosovo? Pe ce temei? Exact în datele acestea, problema poate fi regăsită în Sudan, unde forţele armate guvernamentale au declanşat un război de exterminare împotriva unei părţi a populaţiei, inclusiv a refugiaţilor din regiunea Darfur. Ce face ONU? Intervine, trimite chiar trupe pentru a proteja populaţia ameninţată, dar nimănui nu i-a trecut prin cap să declare independenţa regiunii respective. Putem admite că doar diferenţa de religie şi limbă, dintre comunitatea kosovară şi restul populaţiei Serbiei este argumentul de drept care justifică pretenţiile de creare a unui nou stat, pe teritoriul altuia? Ori doar faptul că în Kosovo populaţia s-a organizat politic şi militar să fie suficient pentru a-i recunoaşte un drept la statalitate?

Nu sunt puţini sunt cei care cred şi chiar declară că, în noua ordine mondială, ONU şi Consiliul de Securitate sunt instituţii neadecvate, caduce. Este nevoie de instrumente mai suple pentru reglementarea relaţiilor internaţionale, în noile condiţii. Ce face lumea cînd membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate rămîn pe poziţii divergente şi nu se poate ajunge la o hotărî­re comună? Stă în loc? Nimeni nu poate crede ori accepta acest lucru. Criza iugoslavă a pus cu voce tare această întrebare, de cîteva ori pînă acum. În lipsa unui răspuns, lumea improvizează, la limita şi dincolo de limita normelor de drept internaţional. Aparent, marile puteri ale lumii explorează teritorii necunoscute, aşa cum pot şi aşa cum se pricep mai bine. Doar că ceea ce ne aşteaptă dincolo de limitele legii şi ale unei autorităţi care să o adminis­treze, chiar şi precar, ştim precis. Ne-o spune, atît de convingător, Hobbes şi toată istoria modernă a Europei: războiul fiecăruia, împotriva tuturor!