Zvonuri şi teorii ale complotului

În sens larg, zvonul este o bârfă - o "istorie" spusă de la gură la ureche - care circulă cu o viteză. Forţa zvonurilor constă chiar în felul informal, colocvial, aparent sincer, în care sunt transmise. Dar şi în disponibilitatea unui public larg de a le crede pentru că vin pe o cale care nu este sub contorul autorităţilor. Astfel, o istorie stranie este sugerat a fi adevărată, fără să poată fi aduse date concrete pentru a verifica exactitatea afirmaţiilor. Şi, în fond, într-o discuţie colocvială adevărul este prezumat!

Dacă oricine înţelege că zvonul nu este o informaţie, asta nu le împiedică să fie deseori transmise, de multe ori strecurate, de cele mai multe ori trans­formate astfel încât să aibă aparenţa unei informaţii. Aşa se ajunge ca şi cele mai clare dovezi să fie privite cu neîncredere dacă nu se încadrează în structura zvonului. Şi totul pleacă de la supoziţia că cineva ascunde "adevărul"! Şi cel mai adesea autorităţile sunt incriminate. Din acest moment zvonurile se transformă şi devin teorii ale conspiraţiei.

Zvonurile au existat dintotdeauna şi, cu sau fără intenţie manifestă, au fasonat istoria. Ce-ar fi fost revoluţia franceză de la 1789 fără zvonurile care au "justificat" Teroarea? Nici astăzi, la două sute treizeci de ani de atunci, mulţi nu vor să accepte că zvonul a fost atunci manipulat! Deşi ştim din numeroasele memorii ale unor simpli cetăţeni cum circulau zvonurile în acele momente. Cu toate acestea, abia târziu, odată cu al doi­lea război mondial, zvonurile au început să fie analizate sistematic. Deşi, încă din antichitatea clasică greacă, Aristotel, în celebrele sale Respingeri sofistice, demonstrase cât de simplu se poate respinge un raţionament fals sau falsificat. Dar cine ar avea răbdare să-l citească sau aplice pe Aristotel?

Atunci când zvonul îşi începe călătoria, el transmite un mesaj care pe parcurs îşi schimbă forma, neglijând anumite detalii şi reconstruind permanent povestea. Interpretarea celui ce receptează poate aduce elemente care se adaugă la povestea iniţială. Uneori, după puţin timp, povestea nu mai este deloc aceeaşi de la care s-a pornit.

Atunci când, imediat după al doilea război mondial, psihologii Gordon Allport şi Leo Postman (The Psychology of Rumor) au realizat primele studii sistematice ale zvonurilor, au descoperit trei procese psihologice complementare care se îngemănează în credibilizarea unui zvon: mai întâi, procesul de simplificare a mesajului iniţial, apoi procesul de accentuare a anumitor explicaţii şi detalii şi, în final, procesul de asimilare prin care mesajul este integrat într-un sistem de valori, credinţe sau emoţii ale persoanei sau grupului social.

Spre exemplu, în procesul de simplificare sunt retransmise din ce în ce mai puţine detalii, 70% dintre acestea sunt reţinute la prima mână, pentru a scădea la 54% la a doua şi aşa mai departe până la 36% în a cincea versiune. Iar acest fenomen poate continua până când mesajul se transformă într-un slogan uşor de reţinut. În al doilea moment, odată cu procesul de accelerare, oamenii păstrează în mod preferenţial doar anumite detalii, iar uneori adaugă explicaţii la poveste pentru a consolida coerenţa sau impactul acesteia, pentru ca în al treilea moment, odată cu procesul de asimilare, mesajul, ajuns un slogan, să fie compatibilizat cu sistemul de valori şi credinţe. Prin intermediul acestor mecanisme mesajul trece printr-un proces de transformare care va duce la deformarea sa.

Mai apoi, mediatizarea zvonurilor şi integrarea lor în teoriile conspiraţiei se realizează printr-un fel de "ghid de opinie" (aşa cum l-a definit, în aceeaşi perioadă, Paul Lazarsfeld în Personal influence. The part played by people in the flow of mass communications, 1955). Printr-un astfel de ghid, cei ce receptează teoriile conspiraţiei sunt manipulaţi punând în joc unul sau mai multe din următoarele trei mecanisme de implicare: identificarea personală (zvonul poate afecta direct persoana), evaluarea mizei (zvonul are impact) şi capacitatea de a acţiona (persoana poate acţiona asupra acestui zvon).

Iar zvonul şi teoriile conspiraţiei care sunt brodate pe structura lui, sunt alimentate de lipsa de informaţii. Într-adevăr, atunci când canalele oficiale nu reuşesc să explice, oamenii au nevoie de mai multe informaţii pentru a depăşi această lipsă. În acest sens, zvonul este pentru mulţime ceea ce este mitul pentru societatea tradiţională. Funcţiile mitului se regăsesc perfect în funcţiile zvonului. Căci trans­miterea unui zvon nu implică adevărul, ci satisface o anumită nevoie, având astfel o utilitate socială. Toate acestea pot fi regăsite în "cazul Caracal" şi fac din teoriile conspiraţiei care-l însoţesc, o armă cu efect distrugător. Iar cei ce o folosesc nu o fac deloc dezinteresat!