1938

Ca de obicei, aniversăm sau comemorăm ceva anul acesta. Lucruri mai serioase (160 de ani de la Proclamaţia de la Islaz, ori 90 de ani de la Marea Unire) sau mai puţin serioase (60 de ani ai clubului Dinamo, printre altele). Dar nu am văzut pe nimeni dintre politicieni sau comentatori care să marcheze împlinirea a 70 de ani de la instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Mă întreb de ce. Regimul lui Carol al II-lea a fost unul dintre cele care au marcat decisiv statul şi societatea românilor.

Faptele sunt cunoscute. În Februarie 1938, pe fondul unei crize politice prelungite, monarhul desfiinţează partidele politice (înlocuite cu Frontul Renaşterii Naţionale) şi instituie un regim autoritar de inspiraţie corporatistă. Acesta va dura până în Septembrie 1940, când, sub presiunea legionarilor şi a generalului Ion Antonescu, Carol al II-lea va abdica şi va părăsi ţara.

De ce politicienii şi purtătorii lor de cuvânt nu ne aduc aminte de acest regim, aşadar? Printre altele, pentru că este un element al unei serii. Suntem tentaţi adesea să reducem nefericirile românilor la perioada comunismului. Aceasta este, mă tem, o iluzie comodă. Pe lângă regimul comunist instaurat oficial în 1947, România modernă a mai cunoscut un regim fascist (regimul legionar din 1940-1941), o juntă militară (1941-1944), un regim de ocupaţie militară sovietică (1944-1947), o dictatură personală (1990-1996) şi un regim oligarhic (din 1996 încoace). Acesta este contexul istoric în care trebuie interpretat regimul corporatist al lui Carol al II-lea: acela al unei inabilităţi cronice a statului de a-şi reprezenta cu adevărat cetăţenii. Pentru că a fost confiscat de puternicii zilei.

Ca de atâtea ori, la această confiscare au participat, interesaţi sau doar naivi, liderii marilor partide politice. Rolul nefast al Primului-ministru, Iuliu Maniu, în revenirea pe tron a lui Carol al II-lea, în 1930, este binecunoscut.

Şi nu doar politicienii. Uitaţi-vă la juriştii importanţi, cunoscuţi, ai vremii şi îi veţi găsi pe toţi cântând, fiecare după puteri, în struna celui care tocmai uzurpa drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Argumentele în favoarea dictaturii au fost înscrise şi în Constituţia din 1938. Legea fundamentală din 1866 avea un preambul în care Carol I recunoştea că el doar "sancţionează" un text adoptat de Adunarea Constituantă. În 1938, în schimb, Constituţia e considerată ca emanând direct din voinţa şefului statului: "Poporul român dându-şi învoirea, noi decretăm...". Printre altele, regele a decretat şi abandonarea unei instituţii durabile: juriul din tribunalele româneşti, instituit în 1865, cum spunea Kogălniceanu, "pentru pricini politice, criminale şi de tipar".

Anul 1938 ne mai spune ceva şi despre rolul oligarhilor. Sunt notorii rolul şi compoziţia "camarilei regale" din jurul lui Carol al II-lea. E o constantă istorică a societăţii româneşti, din câte se pare, de a nu fi reuşit să se emancipeze de sub dominaţia unor cercuri restrânse de interese. Structura proprietăţii în economia românească, în special, aduce şi acum mai degrabă cu aceea a regimurilor autoritare din America Latină decât cu aceea specifică unei democraţii avansate.

Tot regimul din 1938 mai dovedeşte un lucru important pentru noi, astăzi: anume că o creştere economică solidă nu este o garanţie a stabilităţii democraţiei. Unele regimuri autoritare apar şi se consolidează chiar pe fondul creşterii economice. Coreea de Sud în timpul generalilor sau Rusia preşedintelui Putin sunt doar două exemple.

În fine, poate că cel mai bun motiv pentru a ne aduce aminte de anul 1938 este acela legat de constituirea unei maniere de a face politica pe care nu am abandonat-o nici până azi. E vorba de politica-circ, cu personaje parţiale şi groteşti. Între ştirile zilei: priapismul legendar al lui Carol al II-lea, un Bucureşti decadent şi contracte masive cu statul încheiate de şmecheri oficiali precum Malaxa (care îi finanţa, în acelaşi timp, şi pe comunişti şi pe legionari şi care nu a reuşit să facă nimic într-o economie liberă, după emigrarea în Statele Unite). E o vreme în care un filozof stipendiat de germani (Nae Ionescu) îşi aduce un Maybach scutit de taxe vamale de către ministrul liberal al Finanţelor şi în care programul economic al ţării se decidea, după cum ne relatează Pamfil Şeicaru, la masa de cărţi a Elenei Lupescu.

S-ar putea spune şi ceva bun despre Carol al II-lea? M-am gândit şi nu am găsit prea multe. Ceva-ceva, totuşi, am descoperit. În timpul domniei sale, dar înaintea perioadei dictaturii regale, s-a făcut Parcul Herăstrău (care a fost inaugurat în 1935). Pe care l-au umplut cu terase cu scaune de plastic şi muzică "de fiţe" sponsorii şi amicii politicienilor democraţiei originale. E şi acesta un progres, nu-i aşa?