Aplauze pentru Woody Allen

Titrasem anterior, în relatarea de la festivalul de la Cannes, "TIMP FRUMOS ŞI ECRAN MOHORÂT". Ca să-mi facă în ciuda, sâmbătă ne-am pomenit pe Croazetă cu Woody Allen şi omul său "Iraţional".

Lumea s-a repezit dornică de divertisment inteligent şi i-a făcut lui Woody o primire de zile cu adevărat mari, un spectacol

pe care nu ţi-e dat să-l trăieşti de multe ori în viaţă!

Woody urca scara de onoare, la braţul superbei Emma Stone, contemplată, la rându-i, de pe panoul gigant cu posterul ediţia 68 care domină covorul rosu, de o Ingrid Bergman, sportivă, numai farmec şi energie. Cum s-au dus toate, şi Ingrid, şi tinereţea lui Woody, şi inocenţa Croazetei... Şi a rămas gloria, cu asistenta lui

Stone obligată să aburce, din treaptă în treaptă, trena unei splendide dar incomode rochii albe.

În "OMUL IRATIONAL" Woody îi lasă lui Joaquin Phoenix ipostaza unui profesor de filozofie hărţuit de probleme existenţiale şi disputat între două femei pe care le-a fascinat. În spatele profesorului îl simţi pe Allen însuşi. Cineastul arată mai bine ca oricând, îşi poartă bine cei 80 de ani pe care-i va rotunji în decembrie şi n-are altă treabă decât să scapere, în fiecare an, câte un nou titlu de brand. Anul şi filmul, mereu altul, şi mereu ameninţarea timpului, şi unul şi altul, n-au timp de pierdut.

Doar eroul său, filozoful, are timp berechet. Ca de obicei materia în care lucrează cineastul sunt jocurile amorului, ale destinului, relativităţii morale şi hazardului. În drum spre universitatea de provincie unde a fost angajat, "omul iraţional" reflectează la Kant, în timp ce în campus toată lumea comentează doar despre el, mai ales frumoasa Jill, viitoarea sa studentă. Apariţia titularului catedrei de filozofie e precedată de faima profesorului liberal care se culcă cu tinerele sale învăţăcele pregătindu-le sistematic pentru viaţă şi care defineşte, de la catedră, filozofia, drept o masturbare orală. Munca sa pedagogică nu-l interesează, apreciindu-şi studenţii drept simpatici, dar mediocri. Nu de la Kirkegaard vor trebui să afle ca nu pot face nimic ca să schimbe lumea.

Singurul său mod de a se sustrage clişeelor şi rutinei este acţiunea şi aceasta înseamnă a înscrie un gest criminal, cel de a otrăvi un venerabil judecător care este, în realitate, mai periculos pentru societate decât impricinaţii săi. De aici, din dublarea intrigii sentimentale cu un suspans poliţist, se naşte şi umorul negru, cât este că, din păcate, nu e mult, al acestui Verdoux al gafelor criminale.

Interesul lui Allen pentru filozofie s-a manifestat încă de la începutul filmografiei sale şi s-a dovedit recurent. I l-a stârnit încă din adolescenţă Ingmar Bergman ale cărui filme l-au fascinat. "Pe atunci încă nu-l citisem pe Nietzsche care l-a marcat mult pe Bergman... Le-am implicat în filmele mele, aducându-le propria viziune", spunea Allen. Personajul său a trecut prin asemenea încercări încât totul i-a devenit indiferent. Şi nu le ascunde discipolilor opinia sa despre totala vacuitate a teoriilor pe care le antologhează. Caracterul aleator al existenţei noastre stă la rădăcina dezgustului de viaţă al personajului. În galeria cineastului nu e primul de acest fel. Dar oricât de filozofice, filmele sale cele mai sumbre aveau umor. Mai negru, mai alb, dar era! În OMUL IRAŢIONAL autorul pare a-şi fi uitat, cu totul, de condiţia de umorist şi mai ales zona finalului e un adevărat naufragiu. De parcă maestrul exasperat şi-ar fi aruncat lăuta în groapa cu lei, să le mai astâmpere foamea de succes.

Filmul a fost primit cu respect în timpul proiecţiei şi ovaţionat după. După 10 minute de ovaţii, la ieşirea din sală, am simţit insatisfacţia. Dar Woody al nostru îşi merită aplauzele. Lumea ovaţionase nu opera, ci Opera!