Băncile centrale, "armele" supreme de distrugere în masă ale omenirii

Copiii Americii se ascundeau sub bănci, în filmele propagandistice ale anilor "50, pentru a se apăra în faţa unui atac atomic din partea Uniunii Sovietice. Până acum, raţiunea a prevalat.

De la începutul crizei financiare globale ne ameninţă şi alte arme de dis-trugere în masă. Într-o emisiune Bloomberg din octombrie 2008, Warren Buffet a numit instrumentele derivate "arme financiare de distrugere în masă". Din păcate, "Oracolul din Omaha" s-a grăbit cu această definiţie şi nu a mers mai departe pe drumul cauzalităţii.

Proliferarea derivatelor financiare, a căror valoare noţională a depăşit 700 de trilioane de dolari la mijlocul anului, nu a fost posibilă fără politicile monetare promovate de băncile centrale, mai ales în ultimii 40 de ani.

După cum scrie Doug French, preşedintele Institutului Ludwig von Mises, "prin dictarea dobânzilor cheie, bancherii centrali moderni sunt priviţi ca nişte alchimişti moderni, capabili să transforme sărăcia în pros-peritate prin scăderea dobânzilor".

Această manipulare a dobânzilor, pe fondul ruperii oricărei legături între natura economică a banilor şi reprezentarea lor actuală, la care se adaugă scăparea de sub control a unui sis-tem financiar bazat pe rezerve fracţionare, a transformat băncile centrale "moderne" în armele supreme de distrugere în masă ale omenirii.

Banii au reprezentat totdeauna o parte centrală a contractului social şi au fost, poate, cel mai important factor al dezvoltării omenirii, pentru că au permis diviziunea muncii şi schimbul liber. În "Teoria banilor şi creditului", Ludwig von Mises a explicat natura şi valoarea banilor, iar prin teorema regresiei a arătat cum au ajuns anumite mărfuri să îndeplinească acest rol.

Pe lângă funcţia lor ca mijloc de schimb, banii reprezintă şi un mijloc de stocare a valorii, iar din acest punct de vedere permit creşterea bunăstării prin capitalizarea muncii. Prin coruperea naturii banului, ca urmare a intereselor politice care promit bunăstare generalizată şi perpetuă, se ajunge la un sistem monetar abuziv, profund imoral.

Iar după mai mulţi ani, corupţia se extinde la nivelul întregii societăţi şi ajunge la stadii terminale, cum este şi cel din prezent. Studii şi cărţi din ultimele decade au prezent dezintegrare morală şi economică a Republicii de la Weimar în condiţiile unui fenomen hiperinflaţionist fără precedent până atunci.

Din această cauză, atunci când reprezentanţi ai băncilor centrale se lansează în critici privind etica muncii sau deplâng lipsa capitalului necesar dezvoltării, ar face mai bine să tacă şi să privească în propria ogradă, decât să caute vinovaţii în altă parte.

Un oficial de la BNR declara recent că "banii au pierdut legătura cu pământul", dar a uitat să precizeze şi cine i-a dezrădăcinat. Tocmai aceşti bani de hârtie, "controlaţi" iresponsabil de băncile centrale, au permis creşterea accelerată a implicării statului în toate aspectele economice ale societăţii.

Angajarea dobânzilor pe o traiectorie descendentă a determinat alocarea defectuoasă a resurselor la nivel mondial şi o distrugere fără precedent a capitalului, mai ales în economiile dezvoltate, acesta fiind factorul determinant al scăderii salariului real. Deteriorarea puterii de cumpărare a fost compensată prin stimularea creditării, care a cunoscut, de asemenea, o explozie fără precedent.

Acum datoriile s-au acumulat până la un nivel cu mult peste capacitatea de rambursare, atât la nivelul sectorului public cât şi a celui privat, iar austeritatea a devenit noua religie a guvernelor.

Jürgen Stark, în curând fost membru al Comitetului Executiv al BCE, a declarat că "întreg globul este supraîndatorat", iar corectarea acestei stări este un proces dureros. Demisia lui Stark de la BCE a fost determinată de divergenţele majore între principalele puteri europene privind rolul băncii în rezolvarea crizei datoriilor suverane. La prima vedere pare un triumf al politicianismului asupra unui bancher cu principii puternice privind responsabilităţile băncilor centrale. Dar Stark a fost tot timpul în faţa tabloului de comandă al sistemului monetar european (n.a. în perioada 1998-2006 a fost vicepreşedinte la Bundesbank, iar apoi membru al Comitetului Executiv al BCE, cu mandat până în 2014), fără să se facă remarcat măcar prin avertismente privind pericolul creşterii accelerate a datoriilor publice.

Într-un ghid al FMI privind dinamica datoriei publice şi a influenţei acesteia asupra creşterii economice, autorii modelează procesul prin introducerea unei condiţii esenţiale, aceea de inexistenţă a unei scheme Ponzi, care înseamnă că guvernele nu îşi plătesc datoriile prin emisiuni regulate de noi titluri de stat. Tocmai asta fac de mulţi ani guvernele europene şi cel al Statelor Unite.

Din păcate, acest lucru îl face şi guvernul României, cu acordul tacit al FMI şi al Băncii Naţionale. Dacă schemele Ponzi, atât de familiare românilor, sunt considerate fraude financiare, nu se poate spune că Banca Naţională a României, prin manipularea dobânzii de politică monetară şi realizarea unor operaţiuni repo semnificative tocmai în ziua licitaţiilor pentru titluri de stat, este complice în favorizarea infractorului?

În iulie 2011, Peter Boone şi Simon Johnson, de la Peterson Institute for International Economics, au publicat un studiu cu titlul "Europa pe marginea prăpastiei", în care arată că "sistemul financiar al Europei s-a bazat pe o politică de protejare a creditorilor faţă de consecinţele unui faliment al clienţilor", iar această protecţie implicită a condus la răspândirea pe scară largă a hazardului moral (n.a. în teoria economică, hazardul moral se referă la decizia de asumare a unor riscuri investiţionale, în condiţiile în care posibilele consecinţe negative nu sunt asumate în întregime de investitor).

Conform studiului, BCE a folosit operaţiunile repo (n.a. operaţiune prin care o bancă centrală oferă lichiditate temporară băncilor comerciale în schimbul unui colateral reprezentat, de obicei, de titluri de stat) ca pe un instrument major de politică monetară. În aceste condiţii, obligaţiunile guvernamentale, chiar şi ale ţărilor mai mici din Europa, au devenit foarte lichide şi au permis îndatorarea excesivă a statelor. Autorii mai precizează că politica BCE a contribuit, implicit, la instaurarea unui climat de încredere în capacitatea Băncii Centrale Europene şi a UE de a preveni orice default suveran.

Astfel a devenit "foarte profitabilă pentru bănci cumpărarea de titluri guvernamentale pe termen scurt şi depozitarea acestora la BCE în schimbul unor noi credite", în condiţiile unei marje semnificative între randamentul obligaţiunilor guvernamentale şi dobânzile BCE.

În opinia lui Boone şi Johnson, criza zonei euro nu poate fi controlată până când nu se elimină acest regim al hazardului moral, care presupune restructurarea pe scară largă a datoriilor suverane şi a datoriilor din sistemul bancar.

De la apariţia articolului s-au organizat mai multe întâlniri la nivel înalt, toate cu rezultate nesemnificative, deoarece s-au evitat soluţiile care să rupă cercul vicios al creditului, generat de politicile BCE. Este mai mult decât ironic faptul că Banca Centrală Europeană este privită ca ultim bastion în faţa crizei, când tocmai ea este responsabilă pentru declanşarea crizei datoriilor suverane din Europa.

Iar BCE continuă încercările dis-perate de acoperire a dezastrului pe care l-a generat, acordând credite pe trei ani, în valoare de 489 de miliarde de euro, băncilor. Bill Gross, director executiv la PIMCO, cel mai mare fond de obligaţiuni la nivel global, a scris imediat pe Twitter că "licitaţia BCE ar putea să dovedească faptul că este posibil doar să treci banii dintr-o mână în alta" şi a comparat acţiunea Băncii Centrale Europene cu jocul alba-neagra.

Mai există şi bancheri centrali care, pe lângă faptul că înţeleg monstrul pe care l-au creat, au ieşit şi cu declaraţii publice privind reformarea radicală a sistemului financiar global, inclusiv prin reinstaurarea aurului în rolul său monetar.

Alţii se limitează la încercări de administrare a crizei. Philipp Hildebrand, preşedintele Băncii Centrale a Elveţiei, declara recent unui post de radio că banca pe care o conduce "a funcţionat într-o stare de criză permanentă în ultimii patru ani şi jumătate". Într-un sistem cu bani de hârtie şi rezerve fracţionare, poate că acesta ar trebui să fie rolul băncii centrale: să funcţioneze sub ameninţarea crizei, pentru ca cetăţenii şi economia să nu fie nevoiţi să "crizuiască" toată ziua.

Atunci când populaţia este nevoită "să mănânce criza pe pâine de dimineaţa până seara" avem dovada că politica monetară şi fiscală a fost dezastruoasă, iar apos-trofările bancherilor centrali nu reprezintă decât încercări tot mai dezlânate de pasare a vinovăţiei.

Din păcate, această criză a datoriilor la nivel global, nu doar a celor suverane, continuă să fie privită, cu puţine excepţii, ca un rezultat al capitalis-mului sălbatic, scăpat de sub controlul statului.

Dar această criză sistemică nu este, nici pe departe, consecinţa funcţionării pieţelor libere. Cum ar putea fi, când băncile centrale manipulează noţiunea de bani şi costul aces-tora? Aceste instituţii sunt total străine conceptului de piaţă liberă, "centralizarea creditului în mâinile statului, prin înfiinţarea unei bănci centrale cu capital de stat şi monopol exclusiv" fiind una dintre măsurile principale propuse de Marx şi Engels în Manifestul Comunist.

Acum băncile centrale şi autorităţile statale promit că austeritatea şi intervenţiile nelimitate pe pieţe reprezintă calea de urmat pentru stabilizarea situaţiei financiare şi reluarea creşterii economice. Dar această luptă a autorităţilor fiscale şi monetare pentru stabilitate nici măcar nu mai ascunde, după atâţia ani, ţelul lor suprem: păstrarea privilegiilor şi a bunăstării generate de accesul la tiparniţă.

Sub pseudonimul "London Banker", un fost bancher central scrie pe blogul său că "Stabilitatea este o ţintă absurdă şi nepractică într-o economie capitalistă. Succesul sau eşecul firmelor reprezintă baza progresului economic, a alocării capitalului şi a stabilirii preţurilor pe piaţă". În opinia sa, "capitalismul cere ca eşecul să fie recunoscut", iar "gestionarea eşecului poate contribui la rezultate mai bune în viitor", doar în condiţiile în care "costurile eşecului sunt suportate de cei responsabili pentru acesta şi nu de către cei nevinovaţi". Nimic din toate acestea nu se regăsesc în sistemul economic şi financiar actual.

Bancherul londonez se opune stabilităţii financiare, deoarece este "cel mai înşelător stindard sub care se ascund politici publice dăunătoare şi scumpe".

Acesta este motivul pentru care atribuţiile statului au fost extinse aproape fără limite, iar fiscalitatea şi reglementările administrative omoară din faşă orice iniţiativă privată. Stabilitatea pe care autorităţile o pregătesc cetăţenilor este aceea cu care ne-am obişnuit noi până în 1989 şi la care mai visează foarte mulţi, în urma unei eficienţe diabolice a propagandei anticapitaliste.

Alegerea stabilităţii este, în aceste condiţii, o sentinţă de condamnare a omenirii la un regres secular. Raţiunea a prevalat, probabil dintr-un instinct extrem de supravieţuire, în cazul armelor atomice. A venit oare momentul ca omenirea să interzică toate "armele" de distrugere în masă?

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.