Buletinul la control

PSD, PNL, PD, PRM, UDMR sunt actorii tot mai înstrăinaţi ai unei scene politice din ce în ce mai sărace, în idei, în acţiuni semnificative, în lideri, ca să nu mai vorbim despre programe. Suntem atît de familiari cu acronimele acestea, încît tindem să luăm de bună semnificaţia ce le-a fost atribuită în actele cu care au fost înscrise la tribunal şi ulterior trecute în registrul oficial al partidelor. Un deceniu şi jumătate de tranziţie a schimbat multe şi nu există niciun motiv să credem că tocmai partidele politice au rămas neatinse.

Cum ar arăta lumea noastră politică dacă am reboteza astăzi aceste partide, dîndu-le nume mai aproape de identitatea lor reală şi le-am trata drept ceea ce sunt?

Într-un exerciţiu de imaginaţie ele ar putea fi:

PSD - Partidul Stagnării Definitive;

PNL - Partidul Neunităţii Loiale;

PD - Panteonul Descurcăreţilor;

PRM - Partidul Revoltei Mimate,

UDMR - Uniunea pentru Dezafectarea, de către Maghiari, a României.

Aspectul identitar cel mai puternic al PSD este ratarea ideii politice şi a faliei electorale numită, în Europa, Social-democraţie. Motivul esenţial al acestei ratări este opţiunea strategică pentru "Stagnare", pe care liderii săi au făcut-o de-a lungul timpului, fiecare la rîndul său. Stagnarea a fost, într-un fel, chiar idealul politic al acestui partid. Cine nu-şi aminteşte de insistenţa cu care a fost evocat modelul suedez? La repezeală, din nebăgare de seamă sau din neştiinţă, mulţi au crezut că este vorba despre statul acela care ia impozite progresive de la toată lumea, capabil să susţină asistenţa socială la niveluri doar visate de "socialismul real" şi inexis-tente în capitalismul nostru primitiv. În realitate, modelul suedez era relevant pentru că social-democraţii suedezi reuşiseră să stea la guvernare vreo cinci decenii şi jumătate din ultimele şapte! Visul de aur al PSD-ului a fost "stagnarea la putere", lucru de altfel transparent din acţiunile sale şi recunoscut de diverşi membri marcanţi ai partidului. Stagnarea nu a fost doar esenţa proiectului politic, numit PSD, ci şi a strategiilor de guvernare. Totuşi, în timpul acesta s-au făcut reforme, vor spune preopinenţii mei. România nu s-ar fi putut integra în NATO sau nu s-ar fi putut apropia de integrarea în UE! Aşa este, doar că reformele au fost în cea mai mare parte nominale, adică bifate în textele de legi, iar cînd au afectat realitatea, ele au fost circumscrise, fără excepţie, unei condiţii supreme: reproducerea datelor sociale capabile să menţină sprijinul electoral inerţial de 30%, facilitînd astfel menţinerea la guvernare a PSD-ului. Nici A. Năstase, nici M. Geoană nu au ieşit din constrîngerile modelui stagnării. Dovada clară: fiecare dintre ei a fost preocupat, în cel mai înalt grad, de structurarea unei baze proprii de putere, în interiorul partidului şi niciunul de ceea ce se întîmplă cu baza electorală, din afară. Amîndoi au acţionat luînd ca de la sine înţeleasă comportarea inerţială a electoratului propriu, susţinător "natural" al modelului stagnării.

Deşi a avut acces la guvernare, în varii formule, ca aliat de circumstanţă al PDSR-ului, ca liant al CDR, ori ca membru al binomului Alianţei DA, PNL a rămas identic cu sine însuşi şi credincios unui singur crez politic: "Nimeni nu te poate demola mai bine decît o poţi face tu însuţi, prin forţe proprii!" Lipsa de unitate a fost pusă, adesea, pe seama "spiritului liber", al liberalilor (sic!). În realitate, ea este expresia simplă, aproape simplistă, a modului în care "liberalismul" a renăs-cut la noi, după 1990. Ca o insignă politică, fără nicio legătură cu trecutul, prezentul sau viitorul politic al celor care o poartă. Partidul numit PNL a existat pentru membrii săi, de frunte sau de rînd, nu pentru că întruchipa sau putea deveni susţinătorul unui program de guvernare, ci pentru că jus-tifica purtarea insignei cu acelaşi nume: PNL. Cum monopolul asupra emiterii şi deţinerii insignei a devenit condiţie de supravieţuire politică, în mod natural, facţiunile, grupurile, grupările ad hoc şi personalităţile PNL fac ceea ce este natural să facă: se bat între ele, mai mult decît cu adversarii politici, pentru controlul asupra semnului cu pricina. Lipsa de unitate este în PNL, de aceea, o dovadă clară de loialitate faţă de partid!

Teoretic, actualul PD, unul dintre moştenitorii FSN, este singurul contracandidat pe domeniul social-democraţiei. În realitate, ceea ce defineşte actuala structură politică, numită PD, este capacitatea oamenilor săi de a se descurca la timp şi în timp. Rupîndu-se de "ramura Iliescu" a FSN-lui, aliindu-se, de dragul guvernării, cu CDR, aruncîndu-şi peste bord liderul istoric, devenit balast electoral, despărţindu-se la fel de uşor şi de presupusa identitate social-democrată, de dragul pistei "populare" etc. Lovitura politică supremă a dat-o nu PD-ul ca partid, ci liderul său care, după ultimele alegeri, a găsit puterea şi formula să întoarcă o înfrîngere la limită, într-o victorie la limită. Un adevărat tur de forţă, în arta de a te descurca în viaţă.

Consecvent cu sine însuşi şi incapabil să părăsească orbita pentru care a fost creat, PRM-ul cîntă aria revoltei, pe toate tonurile şi cu toate guvernările. Avantajul de a juca un singur rol este că poţi deveni, mult mai repede decît alţii, expert al partiturii şi, deci, convingător. Este atît de convingător încît creşte în sondaje cînd le este mai dragă lumea celor aflaţi la guvernare. "Revolta", ca etichetă politică, are avantajul că poate fi oricînd utilizată în loc de opoziţie. Aşa se face că PRM a făcut opoziţie, după propriile declaraţii, atît la PSD, la CDR, ca şi la actuala alianţă DA. Toate guvernările au sfîrşit prin a înţelege cît de utilă le este opoziţia tip PRM pe care, în cele din urmă, au încurajat-o, cel puţin pînă în pragul alegerilor. Tocmai acest rol funcţional, pe care-l joacă atît de bine, face însă din PRM un partid al sistemului şi nu unul în afara lui.

În sfîrşit, după 16 ani, UDMR-ul nu mai este o surpriză pentru nimeni, nici măcar pentru susţinătorii săi, dintre care cei mai influenţi se află dincolo de graniţele României. Este un instrument perfect modelabil, pe orice formulă de guvernare, cu o două condiţii: să i se permită să-şi consolideze baza economică, exprimată mai ales în şi de averile membrilor săi de vază, res-pectiv, să promoveze pe toate căile, inclusiv cele legislative şi administrative, obiectivul pentru care s-a constituit: dezafectarea României ca stat naţional şi unitar. O formulă pe care astăzi, ca şi acum 16 ani, UDMR-ul a res-pins-o ca neconformă cu interesele şi obiectivele sale politice.

Undeva, într-o provincie prăfuită a Europei, pe scena politicii româneşti, evoluează trist şi trişti, fără har şi cu tot mai puţini spectatori, cîţiva actori autişti, care nu mai vor să ştie nici măcar de publicul lor. Doar datele din buletinele de identitate au rămas neschimbate.

O simplă inadvertenţă istorică!