Capăt de linie?

Se pare că am ajuns, mai degrabă fără voia noastră, la capătul liniei. De la 1 ianuarie 2007 vom fi obligaţi să schimbăm trenul. Vestea, oricum aşteptată, nu a produs entuziasm. În stilul caracteristic presei româneşti, aspectele critice sau discutabile, temerile şi stereotipurile, au fost preferate pentru ilustrarea ştirii. Meciul dintre Steaua Bucureşti şi Olympique Lyonnais, care are doar o valoare relativă, sau propunerile pentru conducerile serviciilor secrete, au ocupat mai mult spaţiu decât aderarea României la UE, deşi efectul acesteia va fi resimţit de toţi. Acesta să fie capătul tunelului, pe care îl zărea Victor Ciorbea? Presa fast-food în goana după profit transformă totul în derizoriu şi apoi se miră: nimic nu merge în ţară. Schimbarea priorităţilor sociale şi a reperelor valorice nu a intervenit însă din neant, iar jurnaliştii au şi ei mica lor contribuţie. Dacă aderarea, care, vrând-nevrând, oricare va fi viitorul UE, ne va afecta viaţa, nu este un subiect important, atunci ce ar mai putea fi?

Integrarea României, ca şi a surorii sale sud-dunărene, Bulgaria, nu va fi simplă. Mecanisme de monitorizare fără precedent, puse în funcţiune de europeni, anunţă un parcurs dificil. Procesul va dura cel puţin un deceniu, dar efectele sale se simt deja. Antieuropenii şi suveraniştii de ultimă oră descoperă o Uniune pe marginea prăpastiei, dar pe teritoriul statelor occidentale aflate în faţa colapsului şi-au găsit locuri de muncă peste un milion şi jumătate de români. Sunt cei care au făcut posibilă prin contribuţia lor modestă, dar substanţială, atât creşterea economică, cât şi acoperirea deficitului de cont curent. Fără promisiunea integrării României, statele occidentale ar fi rămas închise românilor, iar excedentul de forţă de muncă neutilizată ar fi dus la tensiuni sociale. Şi dacă, în privinţa accesului românilor şi bulgarilor pe piaţa muncii din statele membre al UE, perioadele de graţie vor fi stabilite de fiecare ţară în parte, contingentele negociate în anumite domenii vor oferi încă destule oportunităţi. Iar efectele perverse ale migraţiei forţei de muncă se observă deja în agricultură sau construcţii.

Monitorizarea, subestimată de unii, criticată de alţii, este o asigurare pe care europenii şi-o iau că reformele politice şi administrative nu vor înceta. O dovadă de realism, câtă vreme majoritatea reformelor, esenţiale pentru modernizarea României, au fost aplicate numai după presiuni ale occidentalilor. Oricum, măsurile restrictive revăzute după aderare nu vor fi aplicate imediat, dar pot fi activate, conform tratatului, în primii trei ani, oricând se constată că nu s-au respectat angajamentele. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul celorlalte 10 state ce au aderat la 1 mai 2004, dar care nu au trecut prin această experienţă. Iar agricultura şi protecţia alimentară, domenii în care există probleme serioase, şi nu doar cele legate de Agenţiile de Plăţi, ar trebui să constituie nu o prioritate a aderării, ci una naţională. Într-o ţară în care, dincolo de statisticile oficiale, 50% din populaţie trăieşte şi munceşte în zona rurală sau în oraşele administrative fabricate pe bandă în ultimii ani, reforma agriculturii este crucială. Trecerea de la agricultura de subzistenţă, care rămâne dominantă, la o agricultură competitivă, va reprezenta marea sfidare la care vor trebui să răspundă autorităţile. Dar acestea sunt mult mai preocupate de calcule politice pe termen scurt decât de politicile publice.

Pentru ca aderarea să fie într-adevăr un nou început, o şansă pentru toţi, şi nu doar pentru o pătură de privilegiaţi, e nevoie de mai mult decât o monitorizare europeană: e nevoie de o schimbare structurală. Iar aceasta e posibilă doar dacă sistemul politic se va transforma astfel încât vor prevala viziunile politice şi nu improvizaţiile şi jocurile de culise.