Catastrofe şi scenarii

Catastrofe cu repetiţie: la nici trei luni de la incendiul de la secţia ATI Covid de la spitalul judeţean din Piatra Neamţ din 14 noiembrie anul trecut a survenit o nouă catastrofă: incendiul de la secţia de covid de la Institutul "Matei Balş" din Bucureşti. Oare ce se întâmplă? O catastrofă, adică, dacă ne luăm după etimologia termenului (vine din grecescul katastophi) o bulversare sau un deznodământ. De scenariu de interpretare depinde dacă faptul în sine - incendiul în cazul nostru - este privit ca o bulversare, o răsturnare de situaţie care dă ocazia unei schimbări, a unei reînnoiri sau ca un deznodământ, un sfârşit sau un conflict.

Iar în cazul incendiului de la Institutul Matei Balş, ca şi a celui de la spitalul judeţean din Piatra Neamţ, o catastrofă încadrează o alta: pandemia se suprapune incendiului şi îi dă fie o semnificaţie escatologică, fie una concretă. Aceasta este de altfel şi diferenţa de esenţă dintre tragedia de la Colectiv din 30 octombrie 2015 şi cele două incendii din secţiile de Covid de la spitale, din 14 noiembrie 2020 şi 29 ianuarie 2021: în 2015 incendiul izbucnea într-un club, un loc în care oamenii merg să se simtă bine, pe când în 2020/2021 în secţia Covid, într-un loc care este asociat involuntar sfârşitului. În 2015 corupţia politică părea evidentă (doar astfel se puteau ocoli reglementările anti-incendiu), pe când în 2020/2021, mai ales repetarea incendiului, indică o problemă de incapacitate administrativă, poate dublată de corupţie dar şi de enorm de multă infatuare.

Lista catastrofelor pare fără sfârşit: epidemii, dezastre meteorologice, cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, avalanşe, alunecări de teren, tsunami, războaie, incendii ... Dar dincolo de mulţimea şi repetiţia lor, catastrofele pot deveni obiecte de cercetare socială, cu atât mai mult cu cât fenomenele enumerate mai sus se încadrează în majoritatea domeniilor cercetării sociale, de la demografie, la economie, sociologie, psihologie socială, istorie sau politică (în sensul de ştiinţă sau teorie despre politică). În vremurile noastre, catastrofele, mai ales cele naturale, dar şi cele produse de acţiunea umană (catastrofele ecologice, de exemplu) au fost observate în raport cu concepţiile occidentale despre destinul istoric al societăţii ca rezultat al evoluţiei datorate progresului (au regresului, după gust) în lupta împotriva naturii. O primă consecinţă a unei asemenea concepţii privind sensul istoriei dă catastrofei o dimensiune ireductibilă sau accidentală. A doua consecinţă permite utilizarea catastrofei ca un criteriu pentru definirea stării de dezvoltare sau de "civilizaţie" a epocii.

În acest al doilea sens, civilizaţional, catastrofele generale - cum este epidemia de Covid - par să anticipeze instalarea precarităţii sociale şi a instabilităţii politice, deci un teren propice catastrofelor localizate. Iar catastrofa este un eveniment care pune sub semnul întrebării capacitatea de control şi organizare a celor ce sunt la putere. Capacitatea tehnică, economică, culturală sau mentală a societăţii organizată de deţinătorii puterii este dez-vrăjită de catastrofe care pun în evidenţă opoziţii dintre ceea ce era înainte şi ceea ce este după. Astfel, vulnerabilitatea umană devine mai importantă decât evenimentul în sine. Iar în jurul acestei vulnerabilităţii se vor ţese scenarii explicative care vor lua forma mediului în care se vor fi utilizate. Şi, cu cât emotivitatea va prevala, cu atât catastrofa va apare ca o ameninţare radicală pentru ordinea culturală şi socială.