Cei 25 care au prăbuşit lumea

Nu! Nu este neapărat vorba despre un complot. Doar despre o listă, alcătuită de revista "Time". Nume, prenume, ocupaţie şi realizările cele mai importante. Fiecare în felul şi cu greutatea sa, o contribuţie importantă la cutremurul din economia Statelor Unite, urmat de numeroase "replici" şi de valurile implicaţiilor dezastruoase pentru restul economiilor lumii.

Cine sunt cei 25? I-am împărţit în cinci categorii din care ilustrez cîteva figuri, lăsîndu-vă plăcerea de a parcurge toată lista pe site-ul publicaţiei Time.

• Inovatorii

Lew Ranieri, omul care a părăsit şcoala pentru o carieră pornită de jos, la Salomon, prin anii 1970. El este inventatorul procedurii numită securitizare, "un fel de alchimie financiară, prin care pachete de împrumuturi pentru case erau grupate de firme specializate de pe Wall Street şi apoi vîndute ca produse sigure marilor investitori instituţionali". Produsele securitizate au creat o piaţă de sine stătătoare, care a rulat miliarde de dolari, alimentată de boom-ul construcţiei şi achiziţiilor de case pe datorie şi, desigur, de trans-formarea lor artificială în instrumente de investiţie considerate "miraculos sigure" de către marii jucători de pe pieţele financiare.

Sandy Weill, "creatorul primului supermarket financiar". Pornit de la statutul de mică firmă specializată în împrumuturi financiare undeva în Baltimore, Weill a crezut cu tărie în sloganul "Big is great" şi a creat prin achiziţii şi aglutinări Citigroup, pînă a atins statutul la care visează orice investitor: "Too big to fail" (prea mare că să poată da greş/faliment!).

Angelo Mozilo, creatorul, încă de prin 1969, al unei largi reţele naţionale de mici instituţii locale de împrumuturi "Contrywide", care prin practicile standardizate a făcut din datoriile pe case un stîlp al marii "industrii financiare" americane.

• Managerii cupidităţii

John Devaney, manager al unuia dintre fondurile de hedging (asigurări/ revînzări) care a propulsat valoarea bondurilor pe împrumuturi securitizate, la începutul anilor 2000.

Joe Cassano, inventatorul contractelor CDS de asigurări pentru neplata fondului datoriilor, care au devenit parte importantă în maşinăria produselor securitizate de pe piaţa financiară.

Ina McCarthy, preşedinte al firmei de construcţii Beazer Homes, promotor al poliţelor pentru credite de vînzare a caselor, mult dincolo de limite impuse de legile în vigoare în SUA.

Cathleen Corbet, preşedinte la Standard and Poor"s în vremea în care aproape toate produsele securitizate primeau automat AAA, pe evaluarea de risc.

• Escrocii

Bernie Madoff, creatorul şi managerul unui fond de investiţii construit pe o schemă Ponzi, care a înghiţit pes-te 50 de miliarde.

• Politicienii

Phil Gramm, preşedinte, 1995-2000, al Comitetului senatorial pentru probleme bancare, omul care a contribuit cel mai mult la suprimarea legii Glass-Steagal şi la scoaterea de sub controlul Comodity Futures Trading Comission (comisia pentru reglementarea tranzacţiilor futures) a contractelor de asigurări CDS (credit default swap).

Hank Paulson, care, în calitate de Secretar al Trezoreriei în ultima administraţie Bush, a reacţionat tîrziu, a evaluat greşit impactul prăbuşirii Lehman Brothers, iar planul său, bazat pe uriaşe cheltuieli şi achiziţii ale statului, a dus fără efecte semnificative pozitive, la transferul crizei din lumea privată a afacerilor în cîrca plătitorilor de taxe americani.

George W. Bush, Bill Clinton, Wen Jiabao.

• Străjerii adormiţi din garda lumii financiare

Alan Greenspan, preşedinte al FED sub patru preşedinţi, 1987-2006, promotor al politicii ratelor scăzute la dobînzi şi al dereglementărilor pe piaţa financiară.

Chris Cox, preşedinte al SEC, instituţia care ar fi trebuit şi ar fi putut să oprească legal majoritatea abuzurilor marilor jucători pe pieţele financiare, dar a preferat să tacă şi să pretindă că nu avea mijloacele necesare pentru intervenţii decisive.

David Lereah, economistul şef al Asociaţiei Naţionale pentru Dezvoltare şi Construcţii, promotor al ideii că investiţiile în construcţii nu au cum să-şi piardă vreodată valoarea.

Poate cel mai semnificativ nume de lista alcătuită de "Time" este cel colectiv: "Consumatorul american". "Abia în ultimul trimestru al anului 2008 acesta a economisit mai mult decît a consumat. Uraaa! Ne-a luat doar 40 de ani ca să realizăm acest lucru. Am împrumutat, împrumutat, împrumutat, trăind bine şi crezînd cu tărie în efectul bogăţiei, mai întîi plasată în acţiuni, care s-a terminat rău, şi apoi plasată în construcţii, care s-a terminat şi mai rău. Datoria la persoa-ne fizice generată de proprietăţile pe case a atins în 2007 peste 130% din totalul veniturilor populaţiei; era de numai 60% în 1982. Ne-a plăcut să trăim peste mijloacele noastre, nu-i deci de mirare că am vrut să credem că n-o să se termine niciodată".

La noi e tocmai pe dos, partea frumoasă a poveştii a ţinut doar vreo 4 ani, în timp ce calvarul nu se opreşte decît din 40 în 40 de ani şi atunci pentru scurtă vreme. Bun venit în noua criză!