Ciocolata din buzunar

O caricatură înfăţişează un rege pe tron, cu coroana pe cap. În faţa lui, un sfetnic îi spune: "Veşti bune, Majestate! Inflaţia a coborât la 2 la sută... asta dacă ar mai fi bani...".

În lumea reală, Majestatea Sa nu ar trebui să fie prea îngrijorată de reacţia publicului la inflaţie. Asta datorită unui fenomen pe care teoria economică îl numeşte "iluzia banilor". Acesta se referă la tendinţa oamenilor de a lua în seamă mai degrabă valoarea nominală decât valoarea reală a banilor. Altfel spus, de a se uita la cifrele de pe bancnote mai degrabă decât la puterea lor de cumpărare.

"Iluzia banilor" explică un fenomen curios. Mulţi oameni sunt foarte iritaţi atunci când vine vorba de tăierea salariilor. Dar nu au nici o problemă atunci când vine vorba de inflaţie. Adesea, ei nici nu o percep.

Fenomenul este curios. În ter­meni economici, pentru omul în cauză ar trebui să fie acelaşi lucru dacă veniturile i se reduc într-un an cu 5% sau dacă este afectat de o inflaţie de 5%. Cu toate acestea, vedem, în lumea reală, că nu este deloc acelaşi lucru, psihologic vorbind.

Auzim de atâtea ori că politicienii trebuie să fie competenţi în materie de economie. Dar în materie de psihologie? Şi ce ne facem atunci când exigenţele economice intră în conflict cu ceea ce ştiinţa psihologiei ne spune că este mai dezirabil?

Cred că nu există răspunsuri simple la acest gen de chestiuni. Tot ce putem face este să sperăm că există un punct de echilibru. Problema este unde anume sunt punctele de echilibru într-o societate dată. Spre exemplu: care este punctul dincolo de care inflaţia este percepută de consumatori (şi alegători) ca o forţă corozivă?

Aici m-aş hazarda să avansez o cifră: 10 la sută pe an. Sub această cifră suspectez că mulţi oameni nici nu vor sesiza că se petrece ceva necurat cu banii lor. Odată ce se trece de acest prag, inflaţia va fi percepută ca afectând direct puterea de cumpărare.

Însă mai cred că percepţia inflaţiei nu este distribuită uniform. În acest caz, mai afirm ceva: inflaţia este percepută cu atât mai evident cu cât indivizii în cauză au mai multe economii. Dimpotrivă, dacă majoritatea banilor se duc pe cheltuieli curente, atunci toleranţa la inflaţie creşte.

Explicaţia acestei diferenţe este destul de simplă. Cei care economisesc au tendinţa să ia în calcul mai degrabă valoarea banilor pe termen lung. Un puseu inflaţionist nu îi amuză deloc. Însă cei care nu au economii sunt afectaţi de la lună la lună, în cheltuielile obişnuite, unde o rată a inflaţiei de 10% pe an se traduce într-o rată lunară de circa 1%. Aproape insesizabil.

Electoral vorbind, acest lucru nu duce la o altă constatare. Grupurile de alegători care nu au economii sunt mult mai tolerante faţă de politicile inflaţioniste. Dacă am dreptate, atunci înseamnă că cifra de 10%, avansată pe baze empirice, trebuie corectată. Un om de afaceri poate fi nemulţumit de o inflaţie de 5%. Dar cineva care nu are nici un dolar la ciorap? Tot pe baze empirice cred că această valoare este de 20%. După acest prag, inflaţia este percepută de mai toată lumea.

Iarăşi, dacă am dreptate, atunci trebuie să observăm că un Guvern are, în principiu, o anumită marjă de manevră dacă decide să recurgă la politici inflaţioniste.

Haideţi să analizăm puţin aceas­tă marjă de manevră. Ea pare considerabilă, la prima vedere. O inflaţie de 20 la sută este severă după standardele contemporane. Multe Guverne nu ar avea nici o problemă să rămână în interiorul "anvelopei de siguranţă". Sau cel puţin aşa pare. Însă nu am luat în calcul durata. Rata anuală nu spune toată povestea. Inflaţia se acumulează pe termen lung. Iar pe termen lung practic oricine, dacă nu este sărac lipit, îşi pune problema economiilor şi a creditelor. Ceea ce înseamnă că pe durate mai lungi chiar şi o rată mai mică a inflaţiei produce nemulţumire.

Poate fi acest prag atins? Să nu uităm că inflaţia tinde să producă inflaţie. Odată ce o economie începe să o ia pe această pantă, este foarte greu să fie oprită.

Unul dintre motive este, fără îndoială, tentaţia populistă. "Iluzia banilor" este şi iluzia politicienilor, nu doar a cetăţeanului obişnuit. Incapabile să restrângă cheltuielile, unele guverne vor fi tentate să lase mai liber robinetul cu bani.

În "Teoria banilor şi a creditului", Ludwig von Mises observa că "inflaţia este adevăratul opiu al popoarelor, administrat de guverne şi de partide anti-capitaliste". Cât despre Lenin, el deja anunţase, profetic, că burghezia va fi zdrobită între roţile de moară ale inflaţiei şi impozitelor.

Ce-i de făcut? - pentru a relua întrebarea revoluţionarului rus. Printre altele, să explicăm cu răbdare cum devine treaba. Printre altele, să lămurim publicul care este valoarea reală a banilor. Politicile inflaţioniste se bazează exact pe ingoranţa celor afectaţi de ele. Temporară, desigur. După cum tot Mises ne asigură că se întâmplă în aceste cazuri, până la urmă banii tot se vor topi în buzunarele oamenilor ca ciocolata lăsată la cădură.