Contractul de franciză - în interesul francizatului sau al francizorului? (IV)

Unii teoreticieni în franciză arată că francizorii oportunişti ar putea oferi şi contracte pe termen lung francizaţilor lor, solicitând sume mici ca redevenţe lunare şi taxe de publicitate, acestea urmând a fi plătite însă pe toată durata contractului, chiar dacă unitatea francizată nu este funcţională. În acest caz francizatul va dori să rămână în afacere, deşi pierde bani, însă în realitate posibilitatea unui astfel de francizor de a obţine bani de pe urma francizatului este limitată, deoarece francizatul tipic dispune de resurse limitate pentru a plăti.

În general, cei mai mulţi francizori nu doresc contracte pe termen lung deoarece, ca şi contractele de angajare, le creează mai multe obligaţii lor, decât francizaţilor. Conform datelor descoperite în urma realizării studiului Contract: Evidence from Franchising (Contract: Date din franciză) de către James A. Brickley, Sanjong Misra şi R. Lawrence van Horn de la University of Rochester, New York, SUA, durata medie a contractelor de franciză este de 10 ani, cu drept de reînnoire pentru încă 10 ani.

Din eşantionul de companii studiate (1888) 93% dintre acestea încheiau contracte pe perioade de 5, 10, 15 sau 20 de ani. Un pic mai mult de 50% dintre companii încheie contracte cu durata de 10 ani. Autorii notează că firmele se axează pe multipli de 5 ani în stabilirea perioadei de valabilitate a contractelor.

Cercetarea citată arată că rezultatele obţinute susţin teoria economică în ce priveşte prevederile contractului de franciză, şi anume că francizaţii sunt persoane informate, care iau decizii în cunoştinţă de cauză, negociind cu francizorii prevederile contractuale. Astfel, perioada stabilită pentru valabilitatea contractului de franciză este influenţată de investiţia totală medie în afacere, pe care francizatul trebuie să o facă, săptămânile de training pe care francizatul îl urmează în altă locaţie decât unitatea sa, vechimea companiei ca francizor, precum şi numărul total de unităţi din cadrul sistemului de franciză dezvoltat de aceasta.

Pentru francizat, şi sesiunile de training reprezintă investiţii şi, cel puţin în teorie, investiţii pentru care nu îşi mai primeşte banii înapoi în cazul în care reziliază contractul cu francizorul. Francizatul suportă cheltuielile pentru călătorie, pentru sesiunea de training, iar acestea cresc dacă va trebui ca şi personalul angajat al unităţii sale să urmeze această pregătire. În mare parte, acest training este specific francizei în cadrul căreia francizatul a achiziţionat licenţa. În plus, în cazul încetării sau a rezilierii unui contract, francizatul este oprit să utilizeze cunoştinţele obţinute (măcar cel puţin pentru o anumită perioadă de timp bine stabilită) prin clauze de neconcurenţialitate ce intră în vigoare în momentul încetării contractului.

În ce priveşte domeniile de activitate, studiul citat mai sus arată că francizele din industria alimentară, unde nivelele investiţiilor necesare sunt relativ mari, trainingul este de asemenea, de durată şi specific domeniului, experienţa este extensivă, precum şi numărul de unităţi este relativ mare, contractele au media cea mai mare de durată. La polul opus se află firmele din domeniul business, unde investiţiile sunt reduse (având în vedere că pot fi operate chiar de la domiciliul francizatului), precum şi nivele scăzute ale celorlalte variabile prezentate mai sus. Aceste francize au cele mai mici medii de durată a contractelor.

Francizorii cu cel mult 5 ani de activitate - francizorii începători - care operează în domenii unde există un număr mare de francize sau francizori cu mulţi ani de experienţă, în medie, tind să ofere contracte pe termen lung. Aceasta arată că firmele nou intrate pe piaţă învaţă din experienţa colectivă a celor ce activează în respectivul domeniu.

Cei trei cercetători americani arată că această descoperire vine în sprijinul teoriei economice, deoarece, urmând tendinţele domeniului, aceasta ar fi în defavoarea francizorilor cu vechime ca aceştia să ofere contracte ca să îi dezavantajeze pe francizaţi, aşa cum susţine teoria francizatului naiv. Dacă ar fi fost valabil acest caz, atunci francizorii nou intraţi pe piaţă ar oferi contracte care să îi favorizeze şi pe francizaţi şi ar utiliza aceasta ca pe un avantaj competitiv în faţa francizaţilor mai vechi pentru a câştiga o cotă de piaţă cât mai mare.

Astfel, perspectiva standard, economică, arată că, deşi francizorii au puterea de a forţa negocierile, francizaţii pot încheia contracte cu aceştia, care să le fie favorabile. Perspectiva adaptării preţurilor face, în opinia realizatorilor acestei cercetări, ca francizorii să dorească să aleagă prevederi contractuale eficiente, aceasta fiind în concordanţă cu teoria economică în explicarea duratei aplicabilităţii contractelor de franciză.