Cu buzduganul în Parlament

Să privim o clipă la o pictură ce înfăţişează o campanie electorală pentru Parlamentul englez. Un banchet unde participanţii sunt, majoritatea, beţi criţă şi unde lăutarii cântă pe mese. Primarul se îndoapă cu scoici şi un Quaker, când tocmai primeşte mită în schimbul votului său. Pe geam se vede o demonstraţie a adversarilor politici. Prin aer zboară cărămizi, scaune şi ciomege.

Anul este 1754, pictura este a celebrului William Hogarth, iar scena e inspirată de campania pentru scaunele parlamentare din Oxfordshire. S-au schimbat multe de atunci în Anglia, nu-i aşa?

Întrebarea importantă este: de ce anume? Cum se face că Occidentul e atât de departe de lumea turbulentă a politicii veacului Luminilor? Ce a civilizat omul politic într-un interval atât de scurt?

Săptămâna trecută am arătat că regimul din ţara noas-tră, constituţional vorbind, nu este unul parlamentar, ci unul semi-prezidenţial. Acum am să discut o altă chestiune, anume de ce un regim parlamentar este improbabil, dacă nu cumva imposibil, la noi. E evident că unii oameni politici, atât de la dreapta, cât şi de la stânga, doresc "parlamentarizarea" regimului nostru politic. Anticipez chiar că această temă - "parlamentarism" versus "prezidenţialism" - va deveni importantă după alegerile legislative din acest an.

Orice tentativă de a construi la noi un regim parlamentar se loveşte de următoarea dificultate. Parlamentarismul nu este un regim simplu. Dimpotrivă, e foarte complicat. Parlamentul, aici, are atribuţii maxime. El legislează, dar şi stabileşte cine va conduce Executivul, un Cabinet pe care îl şi controlează. Asta fără ca şeful de stat, de regulă un personaj simbolic, să aibă autoritatea de a interveni. Exagerând puţin, în acest regim, Par-lamentul este Alfa şi Omega vieţii politice.

Contează, aşadar, ca Parlamentul să fie un fel de maşină politică bine reglată. Dar, aşa cum ştiau chiar contemporanii lui Hogarth, o adunare de oameni, de orice calitate ar fi aceştia, nu este decât o gloată. Unul dintre marii aristocraţi ai epocii, Lordul Chesterfield, mărturiseşte cu ironie şi amărăciune, după o şedinţă în Parlament: "Luaţi ca un corp, ei nu au nici un fel de raţiune, ci doar ochi şi urechi ce trebuie linguşite şi seduse".

Soluţia pe care au găsit-o rapid regimurile parlamentare a fost aceea de a impune o ordine strictă în şedinţe. Parlamentarismul este, aşadar, imposibil de separat de o disciplină a discursului şi a comportamentului parlamentar. Iar simbolul acestei discipline este buzduganul care stă la loc de cinste în toate parlamentele respectabile.

Da, aţi citit bine. Buzdugan, ghioagă, măciucă - fiecare parlament are câte o bucată, iar unele au chiar două. Ele stau la vedere, simbol al autorităţii suveranului şi al puterii ofiţerului însărcinat să menţină ordinea. Simpla ameninţare cu folosirea lor este, de regulă, suficientă pentru a res-taura liniştea în sală. În 1987, un reprezentant laburist a fost suspendat din Camera Comunelor pentru că pus mâna pe buzdugan şi l-a aruncat pe jos în timpul unei dispute parlamentare.

În sine, aceste măciuci ceremoniale sunt opere de artă cu valoare istorică. Cele ale parlamentelor englez şi irlandez datează din secolul al XVIII-lea. Practica, de origine medievală, există, printre altele, şi în Scoţia, Australia şi Canada. Congresul american a preluat-o şi el, buzduganul Camerei Reprezentanţilor fiind în uz din 1842. Din aceeaşi categorie face parte şi ciocanul pre-şedintelui Senatului american, actualul fiind un cadou din 1954 al guvernului Indiei pentru a-l înlocui pe pre-cedentul, spart în timpul unei dezbateri.

Ideea că în Parlament e acceptabil să faci circ este aşadar eronată. Pentru a funcţiona, un Parlament presupune reguli extrem de complexe, adesea impuse draconic asupra membrilor săi. Nu credeţi? Răs-foiţi Erskine May, manualul de practici al Parlamentului britanic: peste 1100 de pagini... Diferenţa dintre un Parlament veritabil şi ceea ce vedem la noi pe ecranele televizoarelor e ca diferenţa dintre o orchestră simfonică şi un taraf al brigadierilor de la Bumbeşti- Livezeni.

Regulile şi procedurile Legis-lativului nu sunt în acelaşi grad vitale într-un regim prezidenţial. Acolo Legislativul se ocupă, în principiu, doar de chestiunile legislative, iar Executivul este sub autoritatea unui personaj stabilit de către electorat.

Ne-am obişnuit să îi auzim pe politicieni cum cer drepturi, privilegii şi imunităţi. Până la un punct, acestea sunt necesare. Dar ei nu ne spun nimic despre obligaţiile lor. Iar prima dintre acestea este să formeze o adunare riguros ordonată, nu un bâlci cu microfoane.

Vrem aşadar un regim parlamentar în această ţară? De ce nu, la urma-urmei? Dar să ni se explice nu doar de cine doresc să scape parlamentarii noştri (de un Preşedinte ales direct, de DNA sau de monitorizarea Uniunii Europene), ci şi cine şi cum va păstra ordinea între ei, odată ce aceşti domni ajung pe scaunele Puterii.