CULTURA. CULTURA POLITICĂ. CULTURA POLITICĂ DOMINANTĂ

După ce Parlamentul României a devenit locul în care grobianismul s-a etalat fără urmă de ruşine, în formă pură, cristalină, singura tema disponibilă pentru comentariul realităţii este, desigur... "Cultura". Din ce cultură provin oamenii aceştia, ajunşi, prin jocul unor mecanisme politice complet inerte faţă de calităţile intelectuale, umane şi sociale ale indivizilor, în postura de a reprezenta "Poporul român"? Ce cultură produce şi în ce cultură trăieşte societatea României, astfel încît specimenele de tipul celor care îşi vomită de la tribuna Parlamentului ignominia, cu aceeaşi seninătate şi emfază cu care îşi plimbă prostia abulică prin România şi prin Europa, precum şi duplicatele lor, din aceeaşi specie, trăitoare dincolo de zidurile Parlamentului, au ajuns să domine viaţa publică, de la starea străzii, la cea a comunicării publice, mediatice şi de la cea instituţională şi academică, la cea a lumii distracţiei şi a spectacolului?

În căutarea unui răspuns, e de folos să evităm capcana prejudecăţii după care toate relele ni se întîmplă numai nouă şi toate s-au născut, ne năpădesc, începînd de ieri. De la poemul "Grobianus" al lui Friederich Dedekind (1549!) semnele producerii şi ale invaziei "sub-culturii" în viaţa societăţilor europene, pe cale de modernizare, sunt cît se poate de clare. Mai profund, sunt semnele unui fenomen care va marca decisiv întreaga perioadă şi toate societăţile modernităţii, pînă în faza actuală a apusului lor: "die Zerspaltung der Kultur". Oglinda-vitraliu, monopolul constructului cultural unic, oficial şi autoritar impus societăţii, susţinut de instituţiile fundamentale ale autorităţii, biserică-familie-stat, caracteristic lumii premoderne, se face ţăndări şi fiecare ciob devine o oglindă în dreptul ei de a înfăţişa şi povesti realitatea, cum poate şi cum crede de cuviinţă, de a spune ceva despre oamenii şi lumea din jur, oamenilor şi lumii din jur. Modernitatea a cîştigat, astfel, dreptul şi capacitatea de a produce o diversitate fără precedent de forme şi produse ale culturii, care devin parte a tezaurului social şi temei de bogăţie a vieţii spirituale pentru "omul modern". Temele concurenţei şi luptei dintre cultura oficială şi sub-culturi, culturi alternative, culturi de nişă, dintre tradiţie şi inovaţie culturală etc însoţesc modernitatea pînă astăzi şi, atîta timp cît spaţiul cultural a rămas deschis, competitiv, cîtă vreme omul modernităţii a avut instrumentele şi educaţia necesare pentru a se orienta în această tot mai luxuriantă junglă, pentru a decide şi a alege, cu un grad rezonabil de libertate, de la care izvoare ale culturii se adapă, totul răul a fost spre bine! Problemele grave, structurale şi persistente cu care se confruntă astăzi societăţile sfîrşitului de modernitate, inclusiv cea a României, au început atunci cînd spaţiul culturii a început să fie din nou restructurat ca monopol, de data aceasta în favoarea "culturii alternative", orice ar fi însemnat aceasta, ducînd încet, dar sigur, la periferizarea şi chiar la eliminarea din orizontul social a formelor "clasice" sau "culte" ale culturii. În România, acest proces durează de aproape jumătate de secol şi, cu puţine excepţii, scurte perioade de timp, cînd "modelul culturii-culturale" este oficial susţinut prin sistemul de educaţie şi cîteva instituţii publice, sub-culturile şi culturile de nişă au fost cele încurajate şi cultivate cu scopul evident, uneori şi declarat, de a distruge rădăcinile "culturii-mari" care contravenea prin mesaj şi efecte, prin consecinţe, obiectivelor ideologice ale politicii dominante. În societăţile occidentale, în ultimii aproape cinci zeci de ani, consecinţele acestui proces au fost ascunse, uneori cu naivitate, alteori cu perversă rea-credinţă, sub cerga atrăgător colorată a multiculturalismului. Pînă cînd, roasă din toate părţile, această comodă pătură conceptuală a cedat în faţa realităţilor create de apariţia contra-culturilor militante ale unor minorităţi, bazate în concepte religioase, susţinute de instituţii sociale şi promovînd violenţa structurală, masivă, distructiv-dizolvantă în numele dreptului nu doar la propria identitate, ci de a impune o altă identitate cultural-religioasă, de a distruge orice altă perspectivă asupra spaţiului cultural-identitar al societăţii, decît cea proclamată de noile fundamentalisme ideologice, politice şi culturale. În acest punct critic şi confruntate cu perspectiva ca balanţele demografice să fie definitiv alterate în Europa, prin creşterea masivă şi necontrolată a influxului de "refugiaţi", societăţile occidentale încep să reconsidere propriile temeiuri ale identităţii lor culturale şi politice. În forma ei cea mai structurată, această discuţie se poartă în Germania sub specia conceptului "Leitkultur". În traducere prea grăbită: cultură dominantă. În sensul limbii germane, însă, termenul trimite la ideea de "cultură-ghid", "cultură de reper". Termenul a fost introdus în discursul academic din Germania, de Bassam Tibi, într-o dezbatere pe terenul ştiinţelor politice, mult înainte de a deveni curent în dezbaterea politică de astăzi. Ideea şi contribuţia germanului de origine siriană, ("Valori multiculturale-Relativism şi pierderea valorilor" 1998) era o poziţionare clară, alternativ-polemică, faţă de discursul dominant, multiculturalist şi mai ales faţă de incongruenţa sa cu realităţile problemelor inserării sociale a "străinilor" proveniţi din medii sociale radical diferite, cultural şi religios, de societatea germană, mai larg, de cea europenă. Soluţia propusă, acceptabilă atît pentru societatea integrantă cît şi pentru cei care se integrează, în viziunea lui Tibi, este promovarea şi acceptarea reciprocă a unei "culturi de reper" (Leitkultur) purtătoare a valorilor universale, politice şi culturale: democraţie, laicitate (a statului), iluminism, drepturile omului şi societate civilă. De aici, la dezbaterea tabloidizată "Beethoven sau Burka", trecînd prin diferite stadii şi nuanţe ale discursului politic, mai mult sau mai puţin radicalizat, al formaţiunilor altenative din spaţiul politic al Germaniei, tema este centrul unei dezbateri ale cărei semnificaţii trec mult de graniţele spaţiului şi ale culturii germane: Au nevoie societăţile Europei de astăzi, de o "cultură-reper"?

Nu ştiu despre alţii, dar în România, cu siguranţă ar fi necesară! Într-un spaţiu social şi cultural dominat de autoritarism, aş accepta chiar să-i spunem "cultură dominantă". Una care, pînă să promoveze valorile fundamentale ale Democraţiei, Iluminismului, Laicităţii statale, Drepturilor omului şi Societăţii civile (fără epoleţi!) să repună în drepturi, să proclame supremaţia şi obligativitatea, fără nici o excepţie, a Bunului Simţ, a Bunei creşteri şi a celor Şapte ani de acasă!