Datoria externă a României va sări de 100 miliarde euro

Înainte de decembrie "89, îndatorarea externă a României a constituit o problemă de stat. Neînţeleasă pe dimensiunile dezvoltării economice şi sociale (vorbim de stringenţa solvabilizării cererii concrete de importuri tehnologice, de know-how şi de mărfuri de larg consum!), devenită marota fos-tului preşedinte al Ţării, acea datorie externă, mai corect, resorbţia ei - asumată bicisnic de Comitetul Politic Executiv şi de Guvern - a oprit România din drum. Curbele de sacrificiu hotărâte şi impuse pe calea deonticului zănatec au generat mişcări de protest şi de respingere din partea populaţiei care, într-un final - ce s-a dorit fericit! - au întors, susţinute şi grăbite de momentul istoric favorabil schimbării, România din drum.

După decembrie "89, lângă decizia descreierată de întrerupere a proceselor investiţionale menite să asigure concurenţialitatea României cu restul Lumii (timp de 10 ani, Româ-nia a ieşit din timpul economic real!) s-au adăugat şi vicisitudinile tranziţiei, în principal,

- lipsa de expertiză a decidenţilor cu privire la finanţarea economiei şi la fiscalizarea rezultatelor ei în condiţii de piaţă liberă,

- schimbarea de paradigmă în asigurarea fondului de rulment (capitalul de lucru necesar derulării activităţilor productive a agenţilor economici din economia reală),

- deciziile flagrant eronate luate în restaurarea proprietăţii private şi în privatizarea "proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie", în administrarea inflaţiei şi a ocupării salariale şi

- presiunea venală exercitată asupra resurselor apropriabile şi fungibile de grupurile economice de influenţă emanate de noile relaţii economice şi politice în curs de întronare.

Acestea au condus la destructurarea economiei naţionale, la adâncirea handicapului istoric de productivitate şi eficienţă economică cu care se confrunta România şi la amputarea pe termen lung a bunăstării economice a populaţiei. Odată cu tranziţia, a devenit de natura locului comun faptul că cererea de finanţare a economiei naţionale este, în fapt,

- rezultatul lipsei de resurse financiare convocate prin destructurarea economiei reale şi prin dimensionarea politică (para-economică) a cheltuielilor publice,

- răspunsul la lipsa de resurse financiare convocată convenţional prin schimbarea de paradigmă în finanţarea economiei reale!,

- repercusiunea solvabilizării "pe veresie" a cererii ferme de finanţare emanate de economia reală şi - prin rostogolire - de economia socială (credite externe şi, în completare, credite interne!).

La sfârşitul lunii februarie 2011, îndatorarea în valută contractată şi trasă de România însuma 94,35 miliarde eurouro, din care 91,79 miliarde eurouro datorie externă şi 2,56 miliarde eurouro datorie internă trasă şi ne-asumată de actualul executiv (ajunge la maturitate după 2012).

Costurile brute ale datoriei externe plătite de România în perioada 2001- februarie 2011 (serviciul datoriei externe) au însumat 72,78 miliarde eurouro, cam cât însumează datoria externă pe termen mediu şi lung acumulată până la 28 februarie a.c. (72,86 miliarde eurouro). (vezi tabel 1)

Date fiind evoluţiile preocupante ale finanţelor ţării înregistrate începând din 2007, este clar că îndatorarea externă pe termen scurt + serviciul datoriei externe constituie - de departe - "cuiul lui Pepelea", un risc care se situează mult prea aproape de limita de suportabilitate a fluxurilor economice şi financiare care se derulează în economia naţională. (vezi tabel 2)

Deşi datele prezentate fac superfluă demantelarea şi orice broderie pe marginea lor, trebuie subliniate câteva aspecte care decurg din anualizarea lineară a evoluţiei îndatorării României, a serviciului datoriei externe în primele două luni ale anului 2011 şi din observarea termenelor de maturitate (termenele la care devine exigibilă):

- datoria externă pe tremen mediu şi lung ar putea creşte, "de novo", cu circa 8 mild.euro, depăşind astfel 80 mild.euro,

- serviciul datoriei externe pe termen mediu şi lung (costul curent al acesteia) va depăşi în acest an 21 mild.euro, în creştere cu 7 mild.euro faţă de anul precedent. Comparând plăţile efectuate în contul serviciului datoriei externe în perioada ianuarie-februarie din anul 2011 şi 2010 se constată că acestea au crescut cu 54,5% (de la 2.313 milioane eurouro în 2010, la 3.574 milioane eurouro în acest an).

- rata de rostogolire a datoriei externe (datoria pe termen mediu şi lung ajunsă la maturitate şi datoria pe termen scurt din anul precedent) tinde la 36% din totalul datoriei externe (un alt record trist!)

În fine, mai trebuie subliniat şi faptul că - pervers - datorită raportării la baze de referinţă diferite ("benchmark"-uri diferite), observarea dinamicii de creştere prin rate relative trebuie tratată cu parcimonie pentru că este o cale de escamotare a adâncirii/agravării nivelului de îndatorare.

În fapt, compararea în termeni absoluţi a unui procent de creştere a îndatorării de la o perioadă la alta relevă realităţi care, exprimate valoric, sunt total diferite:

- pentru perioada 2001-2004, un procent a însemnat în medie o creştere a datoriei externe pe termen mediu şi lung cu 111,6 milioane eurouro,

- pentru perioada 2005-2008, un procent a însemnat în medie o creştere cu 183,0 milioane eurouro a datoriei externe pe termen mediu şi lung, (+ 64,0% faţă de anii 2001-2004)

- pentru perioada 2009-februarie 2011 - şocant, pentru unii! - acelaşi procent a însemnat o creştere a datoriei externe pe termen mediu şi lung cu 517,7 milioane eurouro (+182,7% faţă de anii 2005-2008 şi + 344,0% faţă de anii 2001-2004).

• Câteva consideraţii

Este de netăgăduit faptul că, după decembrie "89, cu rare şi inconsecvente excepţii, guvernele nu şi-au respectat misia de a cârmui "pro-bunăstarea populaţiei", economia naţională şi finanţele Ţării. Exacerbată de insolenţa, de indolenţa şi de lipsa de responsabilitate a decidenţilor (ex. vânzarea de taxe şi impozite pe credit, împrumuturi externe pentru a asigura nevoile de lichiditate "în valută" emanate de băncile comerciale, administrarea defictului public prin curbe de sacrificiu impuse populaţiei!), îndatorarea externă a României a devenit, din dramatică - tragică !

Deznodământul - intrarea în incapacitate de plată - nu mai poate fi evitat decât printr-o altă curbă de sacrificiu, pe timpul căreia - chiar dacă imperativ, adică indigest (politic, economic, financiar şi, evident, social!) - trebuie să se reconstruiască în forţă, solid şi auto-sustenabil, bunăstarea economică şi socială.

Nivelul total de îndatorare externă a României (din 2009, nevoile valutare ale executivului sunt solvabilizate şi prin îndatorare internă!) constituie un record trist care, de două decenii, se depăşeşte an de an. La fel şi costurile ocazionate de această îndatorare.

Cauzele, cunoscute şi mereu mai profunde, sunt esenţial organice şi cu atât mai dificil de resorbit. Ceea ce ne interesează - creşterea şi dezvoltarea producţiei lipsă (soluţia optimă de restrângere a importurilor şi de limitare a efortului valutar) şi a producţiei autohtone dedicate exportului (echilibrarea balanţei comerciale şi resorbţia deficitului de pasive externe) - a rămas la stadiul de doleanţă. Că este aşa, o justifică ponderea excesivă a importurilor de produse agro-alimentare şi bunuri de larg consum (peste 75% din necesarul de consum curent), puternica dependenţă de importuri a activităţilor de export ( aprox.55% din exporturi provin din activităţi de lohn(2)) şi ponderea insignifiantă a produselor "high" şi "medium-high tech" în totalul exporturilor. Vorbim în fapt de necesitatea recondiţionării activităţilor comerciale externe (importuri/exporturi de bunuri şi servicii) generate de economia reală în consens cu cererea de stabilitate valutară!

Şi pentru că, emergent, problema s-a localizat şi la nivelul economiei publice, vorbim şi de cele două comandamente care trebuie observate şi reconsiderate pentru a evita irosirea resurselor financiare disponibile (din fiscalitate, din fructificarea capitalului public, din datorie publică şi din fonduri nerambursabile):

1° Forţarea re-echilibrării economice prin comenzi de stat (o soluţie aflată la dispoziţia executivului, dar interpretată în stil fanariot) are ca repercusiune inerentă creşterea datoriei publice dacă aceste comenzi exced sumei "produs fiscal disponibil + remunerarea capitalului public + fonduri nerambursabile". Reinterpretând butada lui Samuelson, dacă economia publică poate fi imaginată ca o bicicletă, pentru a scurta timpul până la destinaţie (ieşirea din criză) prin comenzi publice trebuie crescută raza roţii din spate, cea care dă avânt.

2° Creşterea datoriei publice fără a stimula ocuparea şi producţia performantă în economia reală, în fapt, fără a genera - pe această cale - o creştere a produsului fiscal viitor constituie o cale sigură către incapacitatea de plată (starea de insolvenţă) a Statului şi un traseu al cărui final cert este sărăcia endemică, adică intrarea României în categoria denumită generic de Noam Chomski, "state eşuate"!

Notă:

(1) Rezultatul (soldul) guvernării precedente = 100

(2) BNR, Raport asupra stabilităţii financiare + 2010, pg.88