De ce este lumea mai complicată decît pare

Tocmai cînd credeam că politica internaţională a Româ­niei a atins gradul zero absolut de relevanţă, adică orice am face şi orice am zice, nu ne ia nimeni în seamă, pentru că nu mai contează nici ce zicem, nici ce facem, iată, a venit dovada că mai există speranţă! Cineva ne-a luat în seamă, şi nu oricine! Chiar unul dintre Secretarii adjuncţi ai Departamentului de Stat. E adevărat, omul s-a deranjat doar pentru ca să ne comunice că nu este de acord cu poziţia exprimată de noi în privinţa recunoaşterii independenţei Kosovo. "Acesta este un act de justiţie", a spus înaltul responsabil american, lăsîndu-ne pe noi să extragem inferenţele necesare: dacă este un act just, este şi legal, este bun, iar dacă este just, bun şi legal, atunci, care ar fi motivele pentru care să i se opună cineva? Decît dacă o face din rea-voinţă, dintr-un interes special, nemărturisibil, pentru că este nelegitim, ilegal sau imoral, sau din prostie! Faţă de abordarea unui fost Preşedinte al Franţei, care, în altă ocazie, a exprimat cam acelaşi mesaj prin expresia semi-injurioasă potrivit căreia am pierdut ocazia să ne ţinem fleanca, este totuşi un progres!!!

Ideea că declarata şi, pe ici pe colo, chiar recunoscuta independenţă a Kosovei "este un act de justiţie" merită o cercetare mai amănunţită, pentru a i se desluşi mesajul.

Primul lucru, sigur, este că nimeni nu poate lua expresia înaltului responsabil al Administraţiei Americane la propriu! Dacă am face acest lucru, atunci ar trebui să răspundem, fără echivoc, la întrebări, cum sunt: în ce instanţă de judecată a fost prezentat cazul? Cu ce autoritate a fost instituită acea instanţă? De către cine? Ce proceduri au asigurat un proces nepărtinitor şi transparent? Care a fost Instanţa de recurs? Pe ce fundamente juridice a deliberat Curtea asupra cazului? Cine au fost judecătorii şi cine i-a numit în înaltul tribunal? ....etc. Evident, toate aceste întrebări rămîn fără răspuns, pentru că nimeni, niciodată, nu a instituit o asemenea instanţă internaţională, abilitată să judece decizia de a accepta sau de a respinge pretenţia de independenţă a Kosovei. Curtea Internaţională de Justiţie, din sis­temul ONU, ar fi putut eventual să o facă, dacă ar fi fost sesizată de părţi şi ambele ar fi recunoscut autoritatea Curţii, cu privire la litigiul dintre ele. Cum acest lucru era imposibil, nu s-a făcut! Ar mai fi fost Consiliul de Securitate care, instituţional, se apropie de funcţionarea unei Curţi de Justiţie, pentru că are atribuţii asemănătoare în domeniul securităţii internaţionale: se sesizează sau poate fi sesizat cu privire la fapte, acţiuni care încalcă, contravin sau aduc prejudicii securităţii şi păcii internaţionale, are autoritatea să evalueze şi să califice gravitatea faptelor, după cum are puterea de a impune statelor membre acţiuni coercitive, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a reinstitui condiţiile necesare păcii şi securităţii. Consiliul de Securitate a făcut toate aceste lucruri, luînd decizia, extremă, de a suspenda dreptul Guvernului de la Belgrad de a-şi exercita prerogativele legale, constituţionale, de administrare a provinciei Kosovo. Cu bun temei, la vremea şi în condiţiile de atunci. A făcut-o, însă, numai după ce a recunoscut, cît se poate de clar şi de explicit, suveranitatea Serbiei asupra teritoriului respectiv şi a reconfirmat respectul pentru integritatea sa teritorială. Consiliul nu are niciun fel de autoritate, recunoscută prin Cartă, prin cutumă sau prin alte acte ale ONU, de-a trans­fera suveranitatea asupra unui teritoriu, de la deţinătorul ei de drept, recunoscut ca atare, la un alt subiect de drept internaţional!!! De aceea, Consiliul de Securitate, nu a putut lua nicio decizie cînd a fost vorba de aprobarea Planului Ahtisaari. Ar fi fost doar un act de putere, arbitrar, exercitat de ONU, prin Consiliul de Securitate!

Dacă expresia înaltului oficial american nu poate fi luată la propriu, atunci nu ne mai rămîn decît sensurile metaforice! Problema este că politica internaţională nu poate fi construită pe metafore, pentru simplul motiv că numărul şi sensurile interpretărilor este infinit, ceea ce ne-ar arunca într-o lume în care fiecare înţelege ce vrea din acţiunile sau mesajele celuilalt şi nu trebuie să dea socoteală, în niciun fel, pentru aceasta! Aceea este o lume neguvernabilă, o lume descrisă superb de Hobbes ca fiind cea a unui război fără de sfîrşit, al fiecăruia împotriva tuturor!

A doua parte a mesajului transmis de înaltul demnitar american se prezintă sub forma unui mare semn de întrebare, pe care mulţi l-au exprimat mai direct, fără ocolişuri: De ce stă România pe aceeaşi poziţie cu Rusia? Ce interese ascunse are? Ce politică face, dacă nu este nici cu Europa, nici cu America, într-o problemă care aproape a readus lumea pe aliniamentele Războiului Rece? Răspunsul, pe care responsabilii politicii noastre internaţionale ar fi trebuit să se ostenească a-l formula, cu glas tare, să se audă pînă la Bruxelles, Washington şi chiar Moscova, este că România nu stă pe aceeaşi poziţie cu Rusia! Aparenţele, mai şi înşeală! Bucureştiul nu stă pe aceeaşi poziţie, pentru că, în ciuda identităţii formale de mesaj, motivaţia, fundamentele politice şi finalitatea atitudinii pe care a adoptat-o sunt, toate, diferite, opuse chiar, faţă de cele ale marii puteri de la răsărit!

Rusia a adoptat poziţia res­pectivă pentru că îi servea de minune intenţia de a produce o realiniere de tip bipolar în lumea post-bipolarism. Îi venea ca o mănuşă postura de "stîlp al rezistenţei anti-hegemonice, anti-americane", o poză pe care o afişează cît poate de des, în speranţa că va păcăli cît mai mulţi creduli; o postură despre care ştia că va produce tensiuni în sînul alianţei Nord-Atlantice, care va îngropa speranţele unei politici europene comune în materie de probleme internaţionale. România nu are şi nici nu se identifică cu asemenea motivaţii şi proiecte. Ea a fost împinsă, de nevoie şi de istoria sa statală, în poziţia incomodă şi nedorită de a exprima un punct de vedere radical diferit de cel american. Iar motivul este unul singur, cel pe care l-a furnizat, cîndva, Titulescu: statele mici, care nu se pot opune prin forţă marilor puteri nu au altă apărare împotriva acţiunilor discreţionare ce le-ar fi contrare intereselor lor, decît pavăza slabă a dreptului internaţional! Dacă renunţă şi la asta, atunci nu mai au nimic deasupra capului, decît promisiunile, mereu schimbătoare, ale celor care-şi iau libertatea să decidă, la nevoie prin forţă, ce se poate şi ce nu, ce este just şi ce nu, cine are dreptul la supravieţuire şi cine nu!