De la periferie, în centrul politicii: extremismul bine ambalat

Alegerile prezidenţiale din Franţa pot deveni marele atu al lui Vladimir Putin în războiul pe care-l duce cu Occidentul. În 2017, când Emmanuel Macron a fost ales preşedinte al Franţei, era singurul din cei patru candidaţi cu şanse la al doilea tur al alegerilor prezidenţiale - ceilalţi trei fiind fostul prim-ministru François Fillon, Marine le Pen şi Jean-Luc Melenchon - care nu era într-o relaţie cu dictatorul de la Moscova. Fillon, a cărui relaţie cu Putin era mijlocită de fostul membru al cabinetului său, Thierry Mariani, între timp devenit membru al partidului Marinei le Pen, era cel mai bine plasat să devină preşedinte al Franţei, dar un scandal de corupţie l-a compromis, ducând la un tur doi Emmanuel Macron contra Marinei Le Pen. Aflată anul acesta la al treilea scrutin prezidenţial, după cel din 2012 (când deja se situa pe locul al treilea, cu aproape 18% din voturi) şi cel din 2017, când s-a calificat în turul al doilea, Marine Le Pen ar putea deveni preşedintele Franţei. Cum s-a ajuns - în plin război în Ucraina - ca o candidată care nu numai că nu-l critică pe Vladimir Putin, dar care a şi fost sprijinită activ de acesta, să ajungă într-o asemenea poziţie?

Când Marine Le Pen a moştenit preşedinţia Frontului Naţional Francez de la tatăl său, Jean-Marie - se întâmpla în ianuarie 2011, când liderul istoric al Frontului se apropia de 83 de ani -, strategia sa de cucerire a unui electorat centrist şi prin aceasta a puterii, presupunea transformarea percepţiei partidului dintr-unul cu tendinţe anti-sistem într-unul sistem, poate ceva mai la dreapta, dar, în fond, la fel ca toate celelalte partide.

Aceasta a şi fost, de altfel, linia pe care au urmat-o în acea epocă majoritatea partidelor extremiste europene, fiind, de altfel, cea pe care pare că ar vrea să se plaseze şi AUR. Doar Fidesz-ul lui Viktor Orban a făcut un drum invers, dinspre un liberalism moderat, acum trei decenii, spre extremism.

În cazul lui Orban, de-diabolizarea a presupus transformarea extremismului, prin intermediul unei tranziţii printr-o aşa numită "democraţie iliberală", în ceva acceptabil. În cazul francez, obiectivul de-diabolizării partidului presupunea, în linii mari, evitarea retoricii rasiste şi a xenofobiei, dar mai ales a antisemitismului. Mai întâi, pentru a face uitate excesele, numele partidului a fost schimbat în 2018 din Frontul Naţional în Reuniunea Naţională (Rassemblement National). Iar apoi a intervenit crearea iluziei schimbării liniei ideologice. De altfel, Louis Aliot, vicepreşedinte al partidului, fost partener al Marinei Le Pen din 2009 până în 2019, şi din 2020 primar la Perpignan, declara în 2013 că "de-diabolizarea este doar despre antisemitism. Prin distribuirea de pliante pe stradă, singurul plafon de sticlă pe care l-am văzut nu era imigraţia, nici Islamul ... alţii sunt mai rău decât noi pe aceste subiecte. Este antisemitismul, care împiedică oamenii să voteze pentru noi .... din momentul în care depăşeşti acest blocaj ideologic, eliberezi restul". Reuniunea Naţională nu a devenit centristă, ci doar a creat iluzia unei evoluţii. Iar apariţia între candidaţii la alegerile prezidenţiale de anul acesta a lui Éric Zemmour, eseist şi obişnuit al platourilor de televiziune cu tendinţe de extremă dreaptă, care ar fi trebuit să o scoată din cursa pentru al doilea tur pe Marine Le Pen pentru a favoriza candidata centristă Valerie Pecresse, departe de a-şi atinge rezultatul, a contribuit la de-diabolizarea candidatei Reuniunii Naţionale. Dar chiar şi aşa, fără campaniile permanente duse pe reţele sociale împotriva lui Emmanuel Macron - de care trolii şi "influenţării" ruşi nu sunt deloc străini -, care au urmărit să-l diabolizeze şi să-l transforme în candidatul celor bogaţi, Marine Le Pen nu ar fi ajuns în situaţia de a-l putea concura încă o dată - şi de data asta cu mai multe şanse - pe preşedintele francez.

În cei 51 de ani de la înfiinţarea sa, Frontul Naţional a trecut treptat dinspre periferia spre centrul politicii franceze, fără însă să înceteze să rămână - aşa cum o demonstrează programul de anul acesta al Marinei Le Pen - un partid extremist. Să fie oare o coincidenţă faptul că această alunecare lentă a unei bune părţi a societăţii spre extremism s-a produs în vreme ce informarea facilă de pe internet - şi mai ales cu ajutorul reţelelor sociale - a devenit preponderentă? Căci tocmai pe reţele sociale, adversarii unei Franţe democratice - folosindu-se de fundalul social şi moştenirea ideologilor revoluţionare - au aprins fitilul nemulţumirilor care au atins apogeul cu mişcarea "vestelor galbene" şi au de-legitimat clasa politică franceză.