Democraţia, dragostea mea

Putin s-a îndrăgostit. Aţi ghicit...de democraţie. Americanii stau să o arunce peste bord, mesmerizaţi de unduirile înselător-hipnotice ale şarpelui populismului cameleonic autoritarist de tip trumpist. Englezii au brevetat deja referendumurile trucate cu ajutorul instrumentelor de ultimă oră ale ştiinţei comunicării şi utilizării hiper bazelor de date pentru întocmirea hărţilor comportamentale, capabile să livreze propagandă modelată după nevoile specifice fiecărui tip de alegător şi să o injecteze, apoi, direct în vena beneficiarilor pentru a obţine la urnă votul dorit de "medicul curant". Alde Macron este pe cale să lase naibii şi el democraţia, să treacă peste măsura prea temperată a visul gaulist şi să facă pasul decisiv pentru realizarea marelui vis napoleonic. A auzit cineva de Democraţia napoleaoniană? Nu! Franţa îşi va recăpăta măreţia prăbuşită sub regimul şi sub impulsul proiectului macronian, de pură inspiraţie neo-imperială. Valurile gigantice ale emigraţiei fără nici un program de integrare socială, respectiv economia bazată mai mult pe consum, pe împrumuturi, bani ieftini şi stoarcerea periferiilor, decît pe eficienţă şi inovaţie tehnologică, libertăţile şi drepturile individuale, toate acestea vor lăsa locul unei noi istorii. Istoria modelului chinez, sub culorile Franţei! Pe la alţii, mai la margine de lume, nici nu mai e cazul să discutăm. Democraţia este în cel mai bun caz o simplă faţadă rău căzută, bună doar pentru fandoseli de protocol şi pentru prostirea prostimii. Aproape nimeni, nicăieri, nu mai crede din toată inima în valenţele, funcţiile vitale şi necesitatea, nu mai zic inevitabilitatea, Democraţiei. Noroc cu Putin!

Cum stătea, aşa, gîndindu-se la viitorul de aur al omenirii pe care doar El îl poate face cu adevărat luminos, omul a dat peste "cărticica roşie a democraţiei" într-unul din sertarele vechiului birou de la Preşedinţie, al lui Boris Nicolaevici (Elţîn, desigur!). Zăcea uitată şi prăfuită, nimeni nu mai ştie de cîtă vreme. A deschis la pagina întîi: alegeri! Putin execută deci alegeri. În teritoriile altei ţări, ocupate militar, teritorii pe care, cu de la sine putere, printr-o simplă trăsătură de condei, le-a înglobat în perimetrul juridic al statului numit Rusia. Face alegeri, care va să zică, la el acasă! După modelul conoscut, la el acasă. Soluţia fără fisură a alegerilor "democratic-staliniste": nu contează cine şi cum votează, contează cine şi cum numără voturile. Aşa au stat la putere şapte decenii regimurile bolşevico-staliniste, aşa stă la putere, de două decenii, regimul Putin. Încă un deceniu în plus, abia dacă mai bagă cineva de seamă, iar pînă la şapte mai e loc de numărat!

Mă rog, oricum ar fi, tot nu poţi să nu te întrebi: ce-i trebuie chelului tichia asta de mărgăritar? "Tehnic" vorbind este o modalitate de a întări mesajul politic cu care agresiunea din Ucraina a început: Eu Putin-Rusia hotărăsc ceea ce îmi aparţine, nimeni şi nimic nu mă poate împiedica să iau în stăpînire ceea ce eu am hotărît că este al meu. Desigur, alegerile din teritoriile ocupate nu au nimic de a face cu democraţia. Cui îi mai arde, însă, de democraţie în vremurile astea?! Este vorba doar de a vinde populaţiei iluzia unor certitudini pe care regimul Putin nu le poate livra altfel. De a vinde la taraba propadandei minciuna stabilităţii soluţiei impuse militar şi a rezistenţei sale în faţa eforturilor Ucrainei, larg şi consistent susţinute internaţional, de a restabili controlul suveran, politic şi administrativ asupra întregului său teritoriu de stat. Mai este, însă, ceva care merită atenţie: nevoia disperată a lui Putin de a pune pe masă un succes! O nevoie politică, dar şi psihologică ce i se impune tiranic. Funia se apropie de par. De fiecare dată cînd "contabilitatea politică" a personajului şi a regimului Putin a fost în deficit serios, sforarii puterii sale au scos din pălărie fie un nou pericol, mare, inevitabil, pe care numai Putin şi regimul său autoritar îl poate înlătura, fie un mare succes. Operaţiunea specială din Ucraina a jucat acest rol pe ambele dimensiuni. "Pericolul Ucrainean-Revanşard-Fascist-Americano-Occidental", pe de o parte; victoria rapidă şi zdrobitoare a Rusiei, pe de altă parte. Ambele au dat greş! În Rusia de azi, puţină lume mai crede serios în aşa zisa motivare politică a războiului dus de Putin pentru împărţirea Ucrainei. Cu atît mai puţin mai crede cineva în "victoria finală". Contingent după contingent, noi şi noi valuri de recruţi sunt trimişi sub arme într-un conflict pentru care nu sunt nici pregătiţi, pentru care nu au la dispoziţie resursele militare, organizaţionale şi politice să îl cîştige vreodată. În schimb, au ocazia garantată să moară. Nu pentru Rusia, ci pentru ambiţia, necugetarea, eroarea istorică sau pur şi simplu criza de delir a lui Putin. Tot mai puţin atrăgător! Greutăţile zilei de azi şi de mîine sporesc în loc să scadă, iar lumea s-a cam săturat. Desigur, represiunea sălbatică împotriva vîrfurilor care cuteză să crîcnească poate ţin în frîu, o vreme, expresia publică a nemulţumirii şi a rezistenţei faţă de regim. În cele din urmă, însă, nici o forţă de represiune nu va putea împiedica samovarul să dea în clocot. Pentru Putin va fi un moment de panică, dar şi de revelaţie: abia atunci va putea regreta sincer că nu s-a îndrăgostit cu adevărat şi la timp de democraţie. Vorba lui Churchill cea mai rea, mai neterminată, mai puţin eficientă dintre formele politice care ţin cont, atît cît şi cum poate, de "voinţa poporului". Singura, însă!