Despre ipocrizie, diplomaţie şi mersul războiului lui Putin împotriva tuturor celor ce nu i se arată supuşi fără crîcnire

Este adevărată, adică verificată din sursele publice disponibile dar, chiar şi inventată, scoasă din burtă, o asemenea ştire, tot ar fi o "bombă": Bulgaria, nu SUA, nu Marea Britanie, nu...mai ştiu eu care fostă sau actuală mare putere aflată la cuţite cu Rusia, Bulgaria aşadar, anunţă decizia de a expulza 70 de "lucrători" ai ambasadei Rusiei de la Sofia. Sub vălul frumos parfumat al ipocriziei diplomatice, asta înseamnă că au ceva dovezi pentru a susţine că personalul respectiv şi-a încălcat statutul oficial şi se ocupă cu spionajul mai mult decît cu diplomaţia. Şapte zeci??? Presupun că ambasada nu rămîne goală. Deci, "descăzutul" trebuie să fie ceva mai mare de 70! Ce atribuţii să invetezi, nenicule, pentru vreo sută de diplomaţi ruşi aflaţi în misiune în Bulgaria? Au normă de scris cîte o comunicare diplomatică pe săptămînă şi fiecare dintre ei este responsabil pentru o literă?!! Pe aia o ştie, pe aia o are în grijă, pe aia o scrie!!! Să fim serioşi! Şi, atunci? Atunci, ajungem la rosturile de bază ale diplomaţiei. De cînd e lumea lume şi a inventat diplomaţi şi reprezentanţe diplomatice, adică de mai bine de vreo cinci mii de ani, spionajul este parte integrantă din această atît de plină de sclipici activitate publică. Faptul că unii se mai minunează şi astăzi de "ciudata" co-substanţialitate a celor două îndeletniciri este doar pură ipocrizie. Şi atunci, dacă toată lumea ştie, care-i chichirezul?

Înţelesul şaradei se toarce încet, ca lîna din caier pe fus, dacă te apleci cu atenţie asupra numerelor! Păi, dacă Rusia are nevoie în Bulgaria de o sută de "diplomaţi", ca să gestioneze relaţiile bilaterale, atunci, în Germania cam cîţi să aibă? Dar în SUA?

Cîteva sute, cel puţin? Cam pe acolo! Ceea ce trebuie observat este că numărul acesta este într-o creştere semnificativă după încheierea războiului rece. De ce? Relaţiile diplomatice din timp de pace sunt mai greu de gestionat decît cele din timp de război, fie el şi rece? Nu pare! Atunci? Atunci, este vorba despre Marea contra-ofensivă a Rusiei contra Occidentului lansată imediat după desfiinţarea URSS. Putinismul a fost inventat mult înainte ca Vladimir Vladimirovici să fi ajuns pe cea mai înaltă punte a crucişătorului Rossiya. Istoria stă martoră că elementele definitorii ale acestui program au fost parte integrantă din mandatul politic al regimului Elţîn, doar că mîna ezitantă cu care acesta l-a condus şi îndatorarea sa personală pentru sprijinul politic occidental, decisiv în toiul crizei din august 1991, l-au făcut prea vulnerabil. De aceea a şi fost înlocuit cu "omul forte al reconquistei slave", V. Putin.

Încă din timpul regimului Elţîn, însă, concomitent cu spectaculoasa ascensiune politică şi instituţională a lui Putin, activităţile spionajului Rusiei au fost recalibrate şi amplificate de o manieră fără precedent. Fostele ţinte occidentale, fostele ţări din lagărul socialist devenite membre ale instituţiilor europene, nu în ultimul rînd ale NATO, ţări prietene sau neutre, toate au fost marcate pe radar şi pentru fiecare s-au trasat linii directoare noi, s-au alocat resurse şi s-au lansat programe ample, peste cele aflate deja în curs de derulare, a căror remanenţă este oricum de circa 20 de ani. Fie şi pentru observatorul mai puţin specializat, înlănţuirea din ultimii patru-cinci ani a cazurilor dovedite de spionaj în favoarea Rusiei, personalul reprezentanţei Rusiei la Nato, cazurile de spionaj la nivel înalt, militar şi sau diplomatic din Polonia, Franţa, Latvia, Lituania sau Estonia, controlul direct şi/sau indirect asupra unor personalităţi politice de primă mărime din Germania, Statele Unite sau Marea Britanie, penetrarea şi expunerea datelor deţinute de unele dintre agenţiile de securitate cele mai importante din Statele Unite etc., toate acestea sunt dovezi clare ale unui asalt masiv în materie de spionaj asupra occidentului. Dezbinarea între partenerii alianţei trans-atlantice a fost îndelung cultivată de spionajul Rusiei, folosind de data aceasta condiţii şi programe economice. Vezi tensiunile susţinut induse în relaţiile dintre Germania şi restul aliaţilor europeni, respectiv Germania şi Statele Unite prin programele de infrastructură vizînd aprovizionarea privilegiată cu gaz a Germaniei. Iar, cine nu a auzit de Gerhard Schroder e suficient să ştie că a fost Cancelar al Germaniei, iar a doua zi după încheierea mandatului de prim-ministru a devenit angajat de lux al Gazprom. Unde se află şi azi, bine merci! Cea de a treia dimensiune a marii reconquiste trebuia să fie, inevitabil, cea militară. A fost dezvoltată cel mai lent şi pusă la lucru picătură cu picătură, ca să nu zic, pas cu pas! Încet, încet, din Cecenia pînă în Armenia şi din chiar inima Rusiei, pînă în Ucraina, azi.

Din această perspectivă se poate înţelege cum şi de ce, războiul lui Putin împotriva oricui îi stă de-a curmezişul, lui şi marii sale "reconquiste slave", nu se va termina nici azi şi nici mîine. După cum, din nenorocire, este posibil şi probabil să nu se încheie nici după ieşirea din scenă a lui V. Putin. Decît dacă politica Rusiei va ajunge vreodată să fie iar dominată de forţe capabile să recunoască falimentul abordării putiniste şi să relanseze statutul internaţional al Rusiei nu prin confruntare şi utilizarea distrugerii militare, ci relansînd linia istorică a cooperării cu occidentul. Ceea ce, în istoria Rusiei, ar fi echivalentul unei cotituri strategice, de mai multe ori încercată, dar niciodată dusă vreodată pînă la capăt.